Scrisori studenţeşti din închisoare

În anul 1923, şase studenţi naţionalişti au fost arestaţi pentru că au pus la cale un plan prin care se dorea pedepsirea trădătorilor de ţară care au modificat Consituţia, acordînd cetăţenie tuturor evreilor de pe cuprinsul României.

Acest act a reprezentat, pentru cei şase tineri, o faptă de o gravitate extremă, care ar fi influenţat în mod negativ viitorul ţării, lucru care, de altfel, s-a şi întamplat. Deşi, în cele din urmă, au fost achitaţi, ei au petrecut o bună perioadă la închisoarea Văcăreşti. Bucurîndu-se de o mare popularitate în rîndurile muncitorimii, ale studenţimii, dar şi ţărănimii, aceştia primeau adesea pachete, scrisori sau bani de la oameni necunoscuţi, dar care le susţineau cauza. „Văcăreştenii” au decis să păstreze banii pentru a-i folosi pentru ţară, şi nu pentru interesul personal, lucru care a atras o şi mai mare simpatie populară pentru cei ce aveau să devină întemeietorii Legiunii.

Vă propun, în cele ce urmează, rîndurile scrise de Corneliu Z. Codreanu încarcerat, ca mulţumire şi în dialog cu oameni din diverse regiuni ale României, care abordează o serie de chestiuni mai actuale acum ca niciodată.

 

“ MÂNIA VISURILOR NOASTRE...

(Domnişoarei F...)

Văcăreşti, 2 ianuarie 1924

Preaonorată domnişoară F...,

Am primit acele rânduri cu atâta adevăr şi cu atâta suflet românesc în ele, le-am citit la gura sobei într-o noapte de închisoare şi am înţeles atunci mai bine ceea ce de mult simţeam, ...nevoia unei Românii noi.

Strălucirea civilizaţiei României de azi, nouă nu ne-a luat ochii. ...Palate orbitor luminate, muzici intonând imnuri de slavă, tineri plimbându-şi prin faţa vitrinelor boiaua de pe buze şi pieptănătura savantă, milioane rulând în fiecare noapte pe la cluburi... toate la suprafaţă.

Cine însă se trudeşte să pătrundă mai adânc, în fiecare bordei sărăcăcios al românului va vedea copii flămânzi aşteptând o rază de lumină şi o coajă de pâine, va vedea o armată în zdrenţe, purtând în ochi cea mai cumplită umilinţă, va constata cea mai putredă corupţie plecând de la vatmanul tramvaiului, atingând pe miniştrii ţării şi chiar justiţia.

Desfrâu, destrăbălare, decadenţă morală, cu aparenţa chiar de strălucire... în marş triumfal.

Strălucirea aceasta nu ne-a putut orbi. Căci noi ştiam că „şi putregaiul străluceşte! Şi soarele înainte de asfinţit încă străluceşte! ...”.

Dar totodată am înţeles că toate cele de mai sus n-au fost nicicând şi nu sunt în firea românului; că este un microb al străinilor, care după ce ne-au furat oraşele, ne-au furat bogăţiile, ne-au înlocuit în şcoli, vor să omoare acum şi sufletul românesc... Iată pentru ce în problema jidovească noi nu vedem numai o simplă cucerire a comerţului nostru, ci şi un atentat împotriva sufletului românesc care trăieşte de veacuri cinstit pe aceste meleaguri. Şi iată pentru ce am dat semnalul şi am strigat alarma disperaţi.

Împotriva acestui marş al neamului nostru pe drumul morţii, noi, „complotiştii de la Văcăreşti”, am complotat.

Înapoi, către strămoşeasca vitejie şi către strămoşeasca cinste românească!

Pentru noi care am plecat de la păscutul oilor din creştetul munţilor, ca să ajungem aici unde suntem, nădejde de mântuire a neamului nostru nu poate să ne vie nici de la buzele cele roşii şi nici de la marii vinovaţi ai nenorocirilor noastre.

...De aceea, în tăcerea nopţilor de închisoare, visând la România pe care ne-au cântat-o mamele la căpătâi şi de care ne-am legat atâtea nădejdi şi atâtea doruri sfinte, adesea ne întoarcem cu faţa îndărăt spre codrii pe care i-am părăsit, spre ţara strămoşilor. Acolo dorm toate amintirile noastre, acolo doarme toată slava noastră, de acolo aşteptăm să ne vină şi mântuirea.

Şi acum, mulţumindu-vă pentru grija părintească pe care ne-o păstraţi, ne ridicăm ochii şi gândul către Dumnezeu, rugându-L să vă dea sănătate şi viaţă, pentru a trăi în acea Românie nouă... România visurilor noastre!...

MOLDOVENII...

(studenţilor din Piatra-Neamţ)

Văcăreşti, 17 ianuarie 1924

Dragi prieteni,

Am primit astăzi cele 2.000 de lei pe care ni i-aţi trimis. Vă mulţumim din suflet! Noi ştim că ei înseamnă muncă, trudă şi frunte plină de sudoare... Şi mai ales când vin de la moldoveni, noi ştim ce înseamnă o coajă de pâine ruptă de la gură. Pentru că noi, moldovenii am rămas cei mai săraci şi mai bătuţi de soartă dintre toţi românii... Şi munţii noştrii poartă aur! Şi codrii noştri-s mai frumoşi ca nicăierea, şi noi avem holde mândre de grâu... dar ce folos?

Săraci, flămânzi şi goi. Căci „munţii noştri” nu mai sunt ai noştri, „codrii noştri” păstraţi de veacuri îşi pleacă fruntea în faţa securii jidoveşti, iar „holdele noastre” de aur nu mai sunt ale noastre.

La noi au dispărut cântecele de veselie; şi mândrul, albul nostru port a dispărut. Bătută voinicească flăcăii noştri nu mai ştiu să joace, doar cântec prelung de doină răsună de pe dealuri în nopţile cu lună. Atât ne-a mai rămas nouă, moldovenilor...

Studenţii complotişti de la 1923

Ţăranii noştri îmbătrâniţi înainte de vreme, hrăniţi cu mămăligă mucedă, arşi de băutură otrăvită, uscaţi şi storşi de vlagă, îngenunchează încet, încet şi se vor stinge.

(revista „Zorile”; Gheorghe Toma: „De la noi”)

Aşa s-au stins din lume în concurenţa nedreaptă şi inegală cu străinii, acele superioare suflete bune şi blânde ale pieilor roşii, aşa se sting în munţii lor din sudul Africii burii, în faţa năvălirii străinilor.

Cine a văzut o căprioară rănită cum plânge, curgându-i lacrimile din ochii rugători, şi cine a putut înţelege de aici sentimentul de ireparabilă durere al rasei care piere, fără speranţă, acela va putea citi, în ochii calzi şi umezi ai moldovenilor de astăzi, melancolia şi durerea nemărginită a unui neam care se stinge pe propriul lui pământ.

...Şi poate vom fi însemnat şi noi ceva în istoria, dacă nu a lumii, cel puţin a românilor!

Dar cine să se gândească la acestea. Inconştienţa, nepăsarea, corupţia, destrăbălarea fără margini, ne învăluie tot mai mult în vălul cernit, de nu ne mai simţim amarul şi moartea şi nici speranţa unor zile cu soare.

Iubiţi camarazi,

Generaţia noastră a ajuns la o grea răspântie. Ori o apucăm la deal, ori o apucăm la vale. La deal, pe calea energiei, a bărbăţiei, a cinstei şi a credinţei neţărmurite într-un ideal şi într-un Dumnezeu, către un soare de aur al românilor; la vale, pe calea moliciunii, a decăderii morale şi a pierzării noastre ca neam. Ori clădim o Românie nouă, ori ne prăbuşim.

Moldoveni, de oriunde trăiţi pe glia românească, uniţi-vă! Veniţi să ne înfrăţim laolaltă toţi iubitorii ţărânii noastre sfinte! Veniţi să învăţăm a strânge spada-n mână. Veniţi să pornim încrezători înainte, către acel soare care a mai lucit odată pe cerul nostru!

UNUI COPILAŞ DIN VASLUI

Văcăreşti, 18 ianuarie 1924

Drag copilaş şi dragi copii,

Noi am primit scrisoarea ta... să zic a voastră a tuturor, pentru că într-însa este suflu dumnezeiesc şi sfânt al unei întregi generaţii.

Această generaţie se ridică astăzi de lângă malurile Ceremuşului şi până la Dunăre, de la Nistru şi până la Tisa, având în mii de piepturi un singur suflet, în ochi o singură scânteie, în mii de braţe un singur fel de spadă, în lume o singură menire: a mântui neamul acesta de români şi a păstra pământul în care se odihnesc şi se vor odihni liniştiţi părinţii, moşii şi strămoşii voştri.

Şi dacă vreţi să ştiţi datoria voastră cea dintâi, am să v-o spun. Este să iubiţi cu foc, copii, pământul acesta. Într-însul dorm şi vor dormi mereu toate amintirile voastre; să sărutaţi cu drag ţărâna lui; călcaţi încet – încetişor pe dânsa. Dedesubt sunt oase scumpe şi sânge mult. Fiecare os, fiecare picătură de sânge vor spune inimii voastre povestea de durere şi de vitejie, povestea neamului vostru; povestea unui neam de eroi.

Şi tot acolo veţi înţelege că pământul acesta a fost al vostru; că vouă vi se cuvine, că trebuie ori să vi-l luaţi, ori să muriţi până la cel din urmă.

Aceasta este cea dintâi datorie a voastră, copii! Pe celelalte o să vi le scriem la vremea lor. Până atunci studenţii români închişi la Văcăreşti te sărută pe tine şi pe voi toţi, care sunteţi nădejdea noastră de mâine.

ELEVILOR CLASEI a VII-a

A LICEULUI MIHAIL KOGĂLNICEANU, VASLUI

Văcăreşti, 18 ianuarie 1924

Iubiţi camarazi,

Aici în temniţă, unde suntem aşa departe de lumea libertăţii... cu mult mai departe decât s-ar părea cuiva, orice veste venită dintr-acolo ne aduce bucurie şi ne aminteşte de acele zile trecute, în care şi noi puteam străpunge văzduhul.

Dar când vestea ne vine dintr-acele regiuni de viaţă tânără, curată şi plină de energie, care aşteaptă nerăbdătoare să îmbrace haină de ostaş şi să prindă spadă în mână, atunci sufletul nostru este cuprins de un adânc, de un sfânt fior. Pentru că veştile acestea sunt solii bătăliilor ce vor să vie, şi care vor decide ale cui trebuie să rămână aceste scumpe brazde. Ale noastre? Ale voastre copii? Ale românilor trăitori de veacuri pe ele, sau ale cotropitorilor străini?

Aceste lucruri trebuie să le înţelegeţi voi bine, dragi camarazi. Şi să vă pregătiţi, să vă pregătiţi temeinic, nu atât mintea, cât sufletul: pentru că filosofi avem destui, dar ce folos că toţi sunt laşi, fără caracter, fără suflet, sau mai bine zis cu sufletele pierdute.

Să iubiţi fierbinte ţărâna în care ne dorm strămoşii şi în care mereu vor dormi toţi cei trecuţi în lumea umbrelor.

Să fiţi viteji! Să fiţi credincioşi până la cea din urmă suflare, iată ce vă urăm de Anul Nou.

Fiţi gata! Mai curând decât credeţi, patria voastră va cere de la voi puterile voastre.

PĂTRUNDE LUNA PRINTRE GRATII...

Văcăreşti, 25 ianuarie 1924

Stimate domnule maior,

E seară! Pătrunde luna printre gratii, cu rece, dulce farmec...

Ne zboară gândul înapoi, pe cunoscute, scumpe drumuri... şi dragi prieteni ne apar în minte. Răscolite amintiri ne fac să retrăim în noi un scump, un dispărut trecut.

Totuşi nu ne pare rău că suntem aici. Dacă e vorba ca această ţară să nu mai fie a românilor, noi nu mai avem ce căuta într-însa. Dacă e vorba ca pe sfânta ţărână în care ne dorm părinţii, să fim noi robii şi alţii stăpânii, atunci mai bine aici cu mâinile legate, decât afară cu fruntea pătată.

Iar dacă uneori ne fulgeră prin ochi scânteia libertăţii, nu-i decât pentru a strânge în mână oţelul unei spade şi a porni să repunem în drepturile lui un neam oropsit.

Nouă, moldovenilor, nu ne-a mai rămas decât să alegem: ori spada, ori mormântul. Mormântul pentru mişei şi pentru laşi, iar spada pentru viteji.

Nu suntem un neam de mişei, deci spada este de partea noastră.

DOMNIŞOAREI AURELIA DOBRESCU

(elevă, clasa a VII-a la Şcoala Normală, Lugoj)

Văcăreşti, 28 ianuarie 1924

Preastimată domnişoară,

Acum două zile am primit 60 de lei însoţiţi de rândurile acelea, care desigur ca şi banii au plecat din adâncul curat şi sfânt al unui suflet românesc, să încălzească inimile noastre şi să le dea tăria şi credinţa veşnică în biruinţa zilelor de mâine. Am fost adânc mişcaţi când am primit obolul sfânt. El venea de pe meleaguri pe care piciorul nostru încă n-a călcat, pe care ochii noştri nu le-au văzut decât în visul care de veacuri a încălzit sufletele părinţilor noştri şi de la un suflet necunoscut de noi.

Când în mijlocul unui dispreţ aproape general pentru tot ce poate interesa viaţa liberă a unui neam, când în întunericul acestei nopţi negre scânteiază lumina unui suflet ales, noi, aceşti „complotişti” împotriva dezastrului către care ni se îndreaptă neamul, prindem puteri nebănuite. Pentru că am înţeles că oricât de rare vor apărea, atâta vreme însă cât vor apărea pe glia românească asemenea suflete, nu vom pieri. Dar cum putem oare mulţumi prietenei noastre necunoscute? Ştim că un suflet ales nu are nevoie de răsplată atunci când face un bine. Totuşi pe noi nimic nu ne opreşte să arătăm un semn al bucuriei noastre. Câteva rânduri care vor putea vorbi ceva despre viaţa de aici, este tot ce vă putem noi dărui.

...La vreo câţiva kilometri de Bucureşti, de zgomotul, larma, petrecerile şi desfătările cele mai deşănţate, împrejurul unei vechi, tăcute mănăstiri, e locuinţa noastră. Se zice, împreună cu tot ce are societatea mai rău, dar noi nu credem. Rămaşi în timpul din urmă şase, ne continuăm totuşi în fiecare zi vechiul program. Dimineaţa după ce ne sculăm, intrăm în mănăstirea noastră şi ne rugăm lui Dumnezeu. Apoi vine timpul cititului, al scrisului şi al vizitelor unora la alţii, deoarece locuim în două camere, câte trei în fiecare din ele. Fiind înconjuraţi de ziduri înalte, lumea din afară n-o vedem şi n-am văzut-o de mult.

Poate am şi fi uitat-o dacă, în zilele senine, ochii noştri n-ar fi atraşi de albastra libertate a cerului şi dacă în nopţile liniştite luna blândă, bătând cu raze de argint în geamurile cu gratii, n-ar trezi în noi frumoase, scumpe amintiri. Totuşi pare că ne-am deprins aici. Şi dacă n-am vedea la fiecare pas şapca roşie a păzitorilor noştri, dacă seara n-am auzi sunetul metalic al zăvoarelor care ne înţepenesc uşile şi zgomotul ciocanului care ne încearcă gratiile de la geamuri, de nu cumva sunt rupte, am crede că suntem nişte retraşi de lume în jurul liniştitei sfinte mănăstiri.

Dar toate dimprejur ne spun că noi suntem aici prizonieri, că locul nostru nu-i la mănăstire, cât timp ne fulgeră prin ochi scântei şi mâna noastră încă poate o spadă să mai strângă. În vârtejul luptelor, acolo ne trage sufletul, al luptelor care vor decide dacă vom mai rămâne, ca până acuma, noi, stăpânii acestor brazde. De aceea, de câte ori zgomotul frământărilor din afară pătrunde până la noi, timpul îl cântărim cu secunda şi suferinţa ne este mare.

Acasă, de pe unde am plecat, avem şi noi părinţi şi fraţi, surori şi prieteni. Şi-apoi locurile dragi, munţii cu cărărui umbrite de brazi bătrâni, cu stânci uriaşe, pe care numai noaptea în vis le mai vedem, ne strigă mereu înapoi în fiecare zi, în fiecare noapte, prin glasul vântului care niciodată n-a şuierat mai dulce ferestrelor noastre.

Acestea toate însă ar trece. Şi dorul de părinţi şi dorul de prieteni şi dor de codru înverzit, dacă jalea nu ne-ar cuprinde tot mai mult sufletele pentru sărmana noastră ţară, atât de greu încercată de-a lungul veacurilor şi atât de greu ameninţată astăzi.

Spre deosebire de toate năvălirile repezi şi trecătoare, această din urmă năvălire este înceată, dar definitivă. Aşa bătrânul Iaşi şi aproape toate oraşele noastre moldovene, în care negustor român nu se mai poate ridica, în care industrie românească nu mai este, în care boierii moldoveni, au dispărut, în care românii nu mai sunt decât funcţionari săraci, muncind din greu pentru a duce o coajă de pâine copiilor care mor de foame acasă, sau măturători de stradă şi cerşetori, purtând adesea în nume şi pe frunte nobleţea veche a unui neam ce piere.

Aceasta este o cucerire înceată, care de jumătate de veac se săvârşeşte, dar după cum se vede, definitiv. Nenorocirea se întinde încet-încet şi mai la vale de Moldova, ajungând şi prin Ardeal şi prin Oltenia, iar de după război românii sunt ameninţaţi să dispară din însăşi capitala ţării lor.

Aşa, în anul 1820 aveam în Bucureşti 150 de familii jidoveşti, iar după statistica din 1920, adică după 100 de ani, aveam 150.000 de jidani, care desigur că în urma ultimelor năvăliri din Rusia, Polonia, Ungaria, Bavaria, au ajuns la 300.000.

Iată cum se întinde răul tot mai mult şi iată cum noi românii, în măsura întinderii răului, dispărem treptat, fără nădejde şi fără nici o putinţă de-a ne întoarce îndărăt în locurile noastre furate. Iar acum situaţia se agravează mai mult, ameninţaţi definitiv de o stăpânire jidovească, întărită prin lege.

Universităţile noastre au, la unele facultăţi, aproape 80 % dintre studenţi, jidovi. Cine sunt studenţii de azi? Studenţii de azi sunt profesorii de mâine. Cu un cuvânt, studenţii de azi sunt conducătorii de mâine ai poporului român, ai Ţării Româneşti. Ce urmează? Urmează că 80 % din conducătorii acestei ţări să fie mâine jidani, străini de tot trecutul nostru, străini de sufletul nostru, străini de aspiraţiile noastre naţionale. Urmează ca 3 milioane de jidovi să stăpânească 11 milioane de ţărani români, buni numai să poarte jugul, muncind pământul pentru ca să desfăteze pe fiii lui Israel şi ocupând – din milă – cele mai multe slujbe.

Ne aşteaptă robia!

Iată pentru ce s-au ridicat 30.000 de studenţi, ca un vârtej, şi iată pentru ce noi ne găsim azi aici între zidurile acestei închisori. Şi iată pentru ce, până când nu se va face dreptate pe glia românească, nici aici, nici nicăieri, nici în mormintele noastre, noi nu vom avea linişte.

Şi acum aşteptăm să pornim din nou la luptă, din care nu putem ieşi decât sau morţi sau biruitori. La lupta aceasta chemăm tot ce este suflet de român în ţară, copii, femei, bătrâni, pentru ca în rânduri unite, ca în străvechile noastre clipe de glorie, să cucerim averea, onoarea şi ţara noastră, din mâini duşmane.

Aşadar, la luptă, români!

Toţi care mai simţiţi în inimile voastre nădejdea unor zile mai bune.

„FETELE DE LA SIBII”...

(Elevelor Şcolii Normale, Sibiu)

Temniţa Văcăreşti, 30 ianuarie 1924

Preaonorate „fete din Sibii”,

Nu-i mult de atunci... Părinţii noştri erau studenţi, cum suntem noi astăzi; iar mamele dumneavoastră erau fete, precum sunteţi dumneavoastră. 35 de ani au trecut. Carpaţii ne erau hotar pe vremea aceea şi ne tăiau în două neamul. Acolo în Ardealul suferinţei, românii nu erau stăpâni pe brazda lor, flăcăii erau duşi să moară pentru alţii, temniţele gemeau pline de cei ce îndrăzneau să-şi ceară un drept mai omenesc de la viaţă. Jandarmul ungur smulgea tricolorul din părul fetelor de la horă, iar bătrânii se îndreptau deznădăjduiţi cu faţa către soare-răsare, îşi puneau mâna prevaz deasupra ochilor şi priveau lăcrimând în zări îndepărtate, acolo unde fâlfâia liber un steag românesc, acolo unde se afla o oaste românească.

Dar visurile care munceau de veacuri sufletele chinuite ale românilor, mureau odată cu bătrânii şi năşteau deodată cu feciorii şi fetele. Nădejdea că visul să se prefacă aevea, era slabă, că mulţi se născuseră cu dânsul şi mulţi muriseră cu dânsul, cu faţa către munţi...

...Aşa erau timpurile când fetele de la Sibii, cuprinse de un adânc, dumnezeiesc fior, au cusut împreună, stropind cu calde lacrimi, în taina nopţilor, cel dintâi steag românesc, unind culorile lui sfinte, în Ardealul robit.

L-au desfăcut apoi în fâşii, au ascuns albastrul şi roşul în sân şi într-o noapte au trecut munţii în ţara liberă. Albastrul l-au dus la Bucureşti, predându-l studenţimii de acolo, roşul l-au dăruit studenţilor moldoveni de la Iaşi, iar galbenul l-au oprit acasă, în Ardeal.

La umbra acestui steag tăiat în trei, au crescut apoi, rând pe rând, toţi cei care mai târziu au umplut cu trupurile lor văile şi munţii – şi astăzi dorm tăcuţi în umbra cetinilor de brad – pentru ca din trei să facă un singur steag, al unei singure ţări, care să unească pe toţi românii la un loc.

Eram copii, când pentru prima dată am văzut acel steag roşu, purtat de studenţii ieşeni!

Am întrebat miraţi ce e cu el? Ni s-a răspuns: e steagul fetelor de la Sibii!... Pentru noi acest nume, fetele de la Sibii, este un nume sfânt, iar pentru dumneavoastră un nume de glorie. Aşa l-am apucat de la părinţii noştri, de demult, aşa l-am spus şi noi altora, aşa vi-l scriem şi dumneavoastră acuma, numindu-vă fetele de la Sibii...

Şi de aceea, când am primit acum câteva zile, aici în închisoare, răvaşul fetelor de la Sibii, noi, studenţii români de astăzi, cutremuraţi ne-am întrebat:

Doamne, oare n-o fi acest răvaş povestea soliei mântuitoare şi sfinte a fâşiei roşii şi albastre din trecut? Oare n-o fi prevestirea tainică şi sfântă a norocului acestui neam în lupta grea de astăzi?

Pe cerul ţării noastre, abia limpezit o clipă, nori negri, mai grei şi mai ameninţători, se adună. Alţi duşmani, mai răi şi mai periculoşi, vin să ne fure pământul. Strigătul de alarmă a răsunat de mult şi mai răsună şi astăzi încă, duios, în inimile noastre, în suflete pustii... pe câmpul pierdutei bătălii...

...Studenţi creştini din România Mare

Se-mbracă-n doliu neamul românesc,

Jidanii ne sugrumă naţiunea

Şi-avutul ţării noastre jefuiesc!...

Ei! Şi de câte ori în serile acestea de închisoare, când gândul ne zboară înapoi, când ochii noştri se închid, când capul ne cade greu între pumni, nu ne înnecăm jalea în oftaturi adânci! Atunci ne apar, ca umbre pe dinaintea ochilor, cu feţele săpate în bronz, defilând eroic, rămăşiţele armatelor noastre zdrobite... Şi când pe dinainte ne trec, rupte, închinatele steaguri, când nădejdile noastre sunt pierdute, dreptatea noastră înfrântă, iar noi cu mâinile legate, atunci ne este mare durerea şi pumnului nostru zadarnică truda de a smulge de la coapsă o spadă răzbunătoare...

...Dar o lumină se aprinde tot mai mult în sufletele noastre... Pe brazda neagră, pe câmpiile înverzite, în fundul codrilor, mai sunt români! Ei nu cunosc durerea noastră, ei strigătul nostru disperat încă nu l-au auzit. Ei nu ştiu că duşmanii vor să ne omoare neamul, ei nu ştiu că străinii ne fură oraşele... munţii... aurul... codrii, ne otrăvesc şi sufletul, ne alungă din ţara noastră în lumea largă! Eu nu ştiu că din şcoli noi dispărem mereu, în timp ce jidanii ne iau locul, ei nu ştiu că şi noi studenţii suntem ca ei, săraci lipiţi pământului, ei nu ştiu că mâine vom trebui să pribegim prin lume, cerşind o bucăţică de mălai pe la străini. Ei nu ştiu că în ţara noastră noi drept să ne închinăm lui Dumnezeu nu mai avem, ei nu ştiu că bisericile noastre ne-au fost zăvorâte, şi legate cu lanţuri porţile lor.

Dar într-o bună dimineaţă când vor şti acestea toate, când soarele va răsări de după deal, de după zeci de mii de dealuri vor apărea capetele lor... răzbunătoare! Să-şi apere ţara, să-şi apere neamul!

Acest răsărit îl aşteptăm noi. Până atunci însă avem datoria să-i strigăm mereu, să-i strigăm din toate puterile noastre, să-i strigăm până nu vom mai avea glas şi până când nu vom mai avea suflet în noi.

Ei vor auzi, ei vor veni, ei vor birui! Căci fetele de la Sibii ne-au proorocit aceasta...

CĂTRE STUDENŢI!

(domnului C..., student, Cluj)

Văcăreşti, 31 ianuarie 1924

Frate,

Au trecut una câte una 115 zile de când ne ducem viaţa între zidurile înalte ale acestei închisori.

Când am venit întâi aici, era toamnă, era cald afară, soarele lucea încă puternic pe boltă, copacii erau îmbrăcaţi în haină verde, era viaţă... Acum e iarnă, e frig afară, soarele nostru – dus, cu steagurile în ţărână, înfrânte – oştile noastre, cu zdrenţuite, prăfuite haine, cu feţele bronzate, păstrând uşor pe buze şi pe frunte un visător, un dulce zâmbet.

Aşteaptă neamul s-aducem izbânda

Ne vor surâde laurii pe frunţi...

Târziu, în liniştit, tăcutul miez de noapte, la uşă cu zăvoare, la geamuri cu zăbrele, numai noi nu dormim. Sfioasă, cu faţa-i de Giocondă, pătrunde tremurând cu razele-i de gheaţă printre gratii, fecioară blândă, luna.

Tăcuţi suntem ca neagra noapte, tăcuţi ca sfânta lună şi ne gândim:

Pierduţi sunteţi pe Cris şi Mureş?

E moarte, e leşin, e somn?

În tabăra duşmană sărbătoresc demonic, sorbind cu aurite cupe şi ultima picătură de sânge, din istovit, uscatul, românescul nostru trup: triumfătorii! Sunt vipere cu cap de jidov, cu feţele însângerate şi pocite, rânjind ca lupii hămesiţi, cu dinţi de fiară, în ochii râzători purtând o diavolească perfidie. În palate strălucite, clădite cărămidă cu cărămidă din sudoare românească, păşind pe covoare de mătase, îmbrăcaţi în haine scumpe, sărbătoresc triumful, ridică osanale... E atâta lumină, atâta bucurie, atâta avuţie, atâta desfătare acolo...

Iar pentru tine, sărman român, care stai în stradă, flămând şi tremurând, şi priveşti nedumerit, pentru tine nu este loc în ţara aceasta.

Da! Da! Ridică osanale...

.....................................................................

„Adevărul” de vineri, 1 februarie 1924. Moţiune:

Se apropie în curând lichidarea completă a comitetului care a condus acţiunea ajutorării refugiaţilor de la 1919-1924 şi recapitulând rezultatele, acest comitet constată că în nici o ţară unde evreii refugiaţi s-au adăpostit, ei n-au întâlnit din partea guvernelor centrale un astfel de tratament uman şi o astfel de răbdare şi ospitalitate ca din partea guvernului central al României Mari.

Şi iată de ce Comitetul central ucrainian din Basarabia socoteşte ca o plăcută datorie de-a exprima, în numele nenorociţilor refugiaţi, Guvernului Central adânca lor mulţumire, care va rămâne pentru vecie în inima poporului evreu, faţă de un astfel de ajutor dat în momente aşa de critice ale istoriei sale.

Pentru conformitate:

Dr, I. Bernstem-Cogan

Secretar, I. Sanielevici

.....................................................................

Iar dacă te vei trezi din somn, române care dormi şi vei cumpăra de la chioşcar ziarul „Universul” cu data de 1 februarie 1924, vei putea citi:

La redacţia noastră s-a prezentat un student român, T. Silion, pentru a da o notiţă prin care caută un loc de chelner.

Silion este un nume vechi şi cunoscut din fosta boierime moldovenească de pe vremuri.

Prin urmare, după un an de luptă, care ne este rezultatul, colegi studenţi? Jidovimea cântând osanale Guvernului Central, şi mulţumindu-i pentru un astfel de tratament şi pentru o astfel de ospitalitate pe care evreii n-au întâlnit-o în nici o ţară, aşadar mulţumind Guvernului Central al României Mari pentru sprijinul pe care acesta l-a dat jidovimii în lupta de cucerire a pământului românesc, în lupta pentru dezmoştenirea noastră, începută la 1919 şi terminată la 1924 cu anunţarea apropiatei biruinţe desăvârşite.

Pe de altă parte, tu, student român, urmaş al vechii, vitezei noastre boierimi, după un an de luptă îndârjită, în care ţi-ai pierdut şi ce brumă mai aveai în ţara aceasta, tu caută-ţi loc de chelner pe undeva ca să nu mori de foame, tu cerşeşte milă la străini, să te primească slugă la ei, în ţara ta!...

Dureroase sunt nopţile acestea lungi, când gândurile ne împresoară! Zdrobite sunt puterile noastre. Ziduri ne înconjoară! Dar sufletul nostru veghează... Noi spadă n-am încins de mult, dar braţul nostru cere... Noapte bună, noapte bună, dragi armate studenţeşti... Sufletul nostru veghează! Noi aşteptăm oştire nouă, mai mândră, mai vitează, să îmbrace ostăşească haină, s-apuce în mâna de oţel o spadă albă.

Noi îi vedem în gândul nostru, cu cuşma pe-o ureche, purtând pe ei cămaşa albă şi coborând în cete, furtunatic, din creştet de munte, din mijloc de codru dezmoşteniţii!...

Ei poartă în piept străbuna vitejie, în ochi priviri de vultur, pe feţele pământii o rază de lumină.

Pământul scump şi drag va fi din nou al nostru! Oraşele furate vor fi din nou ale noastre! Copiii noştri vor avea de acuma şi pâine şi onoare şi dreptate în ţara lor!

Pe dânşii îi aşteptăm. Cu dânşii vom porni, răzbunători, înainte! Atunci veţi auzi în noapte glasul sufletului nostru strigând alarma:

Sculaţi, să nu muriţi ca mâni!

La arme, la arme,

La arme, fraţi români!

LATINITATEA DE LA DUNĂRE ESTE ÎN PERICOL DE MOARTE!

(Doamnei Ch...)

Văcăreşti, 4 februarie 1924

Preaonorată doamnă Ch. ...,

Un ziar francez, „Le Casque”, al foştilor luptători alsacieni, scria în unul din numerele sale apărute în mai 1923, despre mişcarea naţională a studenţilor români, cam aşa:

Mişcarea studenţimii române, unică în felul ei pe globul pământesc, face onoare rasei latine şi în special poporului românesc.

În ţara noastră însă, unde „presa” aproape în întregimea ei este străină şi tot aşa de departe de adevăr precum este de sufletul românesc, de durerile şi de aspiraţiile noastre, mişcarea studenţimii, în care se împleteau nădejdile unui neam întreg, era zugrăvită ca o acţiune nefastă, pornită din cele mai josnice sentimente, condusă de nişte aţâţători ai instinctelor bestiale cărora nu de puţine ori li s-au adresat şi cuvinte grosolane, care însă nu merită a fi trecute aici.

...Dar această studenţime română de barbari, luptând cu arme ruginite scoase din arsenalul medieval... în bună parte formată din foşti luptători ai fronturilor, unii cu mâinile şi cu picioarele rupte, cu piepturile sfărmate, cu amintirea încă proaspătă a camarazilor căzuţi în războiul sfânt pentru zile mai fericite, cerea cu îndârjire dreptate pentru toată suflarea românească trăitoare din vremuri imemoriale pe aceste brazde. Dreptate? Dar ce dreptate?

...Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!...

Dacă cineva ar apuca-o bunăoară din nordul Moldovei şi ar vedea că la Cernăuţi slovă românească nu se mai găseşte decât pe pietrele mormintelor, dacă ar călători mai departe şi ar vedea cum în munte stejarii şi brazii noştri se aştern cu jalnic muget la pământ, sub lovitura nemiloasă a străinului, atunci ar înţelege durerea noastră.

Dacă s-ar opri la Mănăstirea Putnei, unde-şi doarme somnul cel mai mare voievod al Românilor, Ştefan cel Mare şi Sfânt, ar putea vedea pe urmaşii luptătorilor de pe vremuri, ai arcaşilor şi plăieşilor moldoveni, săraci lipiţi pământului, muncind muncă de rob la cele două fabrici jidoveşti. Unde? Acolo unde nicicând n-a călcat picior de străin, în creierii munţilor, acolo unde este cel mai sfânt loc al românilor.

Dacă se va coborî apoi spre şes şi va lua pe rând oraşele Moldovei, va vedea că viaţa românească s-a stins, că românii, în faţa năvălirii străinilor, s-au retras, lăsând locurile lor în mâini duşmane.

S-au retras din comerţ, s-au retras din industrie, s-au retras din proprietăţi, s-au retras din şcoli.

Şi acestea nu numai în Moldova. Este de ajuns să amintim că în Maramureş, de acolo de unde a plecat Dragoş Vodă pentru a descăleca la noi, sunt, după o statistică veche, 47.000 de jidani la 60.000 de români.

...Şi dacă toate neamurile lumii, din cele mai vechi timpuri, au avut dreptul să se apere împotriva parazitismului jidovesc, pentru a-şi păstra fiinţa lor naţională, de ce oare numai noi, românii, să nu avem acest drept? De ce să fim barbari atunci când, tremurând şi ultima fărâmă a sufletului nostru, încercăm să ne asigurăm şi noi un loc sub soare?...

Oare de ce, cu două mii de ani înaintea lui Christ, egiptenii i-au alungat pe aceşti jidani din mijlocul lor? Oare pentru ce mai târziu, Tacit, marele istoric al romanilor, îi numea deterrima gens? Oare de ce Mommsen, cunoscutul istoric, susţine că de asemenea şi jidanii au fost un element de descompunere a Imperiului Roman?

Pe la 1295, Anglia, care era pe atunci la începutul dezvoltării sale, a izgonit pe jidani, socotindu-i periculoşi acestei dezvoltări, şi nu i-a primit decât după aproape 500 de ani, pe la 1750. Iar Chamberlain, cunoscutul scriitor englez, într-o scrisoare adresată românilor şi publicată pe la 1900, declară că cu toată această măsură preventivă, concurenţa jidanilor astăzi a ajuns aşa de mare, încât ameninţă însăşi stăpânirea engleză.

La 1 martie 1492, Ferdinand al Spaniei a dat acel faimos decret, prin care ordona jidanilor părăsirea ţării în timp de trei luni. Argumentul jidovesc, că din această cauză Spania a decăzut, este fals. La 1 august 1492 jidanii au părăsit Spania. În octombrie 1492, adică după câteva luni, Columb a descoperit America. Iar marea dezvoltare a Spaniei a urmat după descoperirea Americii. Şi abia în urma acesteia a urmat decăderea. Prin urmare, putem zice că imediat după alungarea jidanilor a urmat nu decăderea, ci mărirea Spaniei.

Dar cine nu cunoaşte măsurile pe care Franţa le-a luat împotriva jidanilor la 1680, şi cine nu cunoaşte mai ales măsurile de restricţiune luate de Napoleon la 1806?

Şi să ne fie permis a face comparaţia, din acest punct de vedere, a Franţei de la 1806, cu a României de la 1924. Avuţiile Franţei nu intraseră în mâinile jidanilor, oraşele Franţei nu erau copleşite de ei, clasa de mijloc a Franţei nu era distrusă, clasa ei conducătoare nu era ameninţată cu dispariţia, precum acestea sunt în România de astăzi. Franţa era stat închegat de opt veacuri, pe când România de azi e abia la începutul închegării sale, ca stat unitar al tuturor românilor. Mai mult, Franţa de la 1806 nu avea aproape 80 % analfabeţi, precum are România de la 1924. Şi dacă cu toate acestea Franţa a avut dreptul să se apere, pentru ce să treacă drept „barbarie” în faţa lumii, apărarea vieţii noastre naţionale şi a pământului nostru scump? Franţa de astăzi având 80.000 de jidani la 40 de milioane de francezi se apără împotrivă-le prin cunoscuta mişcare a lui Léon Daudet. Noi, românii, n-avem dreptul să ne apărăm, atunci când la 11 milioane de români, avem 3 milioane de jidani.

...Toate neamurile care au venit în contact cu acest popor distrugător au luat măsuri de autoapărare şi l-au îndepărtat. Cu toate acestea, se zice că lumea civilizată ar fi împotriva românilor, când încearcă şi ei să se apere. Englezii loveau până deunăzi pe irlandezi, în ţara lor... şi nu era civilizat. Iar americanii îşi menţin şi astăzi legile de apărare împotriva invaziei japonezilor. Şi nimeni nu le vede, nici le discută şi nici le condamnă.

Preaonorată doamnă,

Primind astăzi prin doamna G... cărţile pe care aţi binevoit a ni le trimite, îndrăznim a vă scrie aceste rânduri, pentru a evidenţia dreptul de apărare al naţiunii româneşti, şi pentru a face ca el să răsune în lume, dincolo de hotarele noastre, în Franţa, unde graţie aceloraşi jidani, dreptatea noastră nu e cunoscută. Lipsa legăturilor cu străinătatea am simţit-o adânc. Noi strigăm în lumea largă, dar glasul nostru nu se aude. Domnia-voastră, prin legăturile pe care le aveţi cu Franţa, veţi face un imens serviciu Românilor, dacă în numele nostru veţi spune francezilor, cu glas tare:

Latinitatea de la Dunăre este în pericol de moarte!

SE STINGE ŞI BOIERIMEA NOASTRĂ DE PE VREMURI...

(Doamnei G. ...)

Văcăreşti, 6 februarie 1924

Preaonorată doamnă G. ...,

Ieri am avut fericirea de a primi aici, la închisoarea Văcăreşti, vizita domniei-voastre, urmaşă a uneia dintre cele mai vechi familii a boierimii noastre româneşti, şi, desigur, a unui nume adânc legat de pământul acesta. Este numele de Câmpineanu, în faţa căruia noi, trăitorii de astăzi, cunoscători ai trecutului, ne descoperim cu veneraţie, cu adâncă pietate capetele.

...Şi după ce aţi plecat de la noi în ziua aceea cu soare, cu un vânt prevestitor de primăvară, după ce porţile cele mari de fier s-au închis din nou cu zgomot surd în urma voastră, am căzut pe gânduri tăcuţi şi ne gândeam... că pentru noi nu vine primăvara...

.....................................................................

Se stinge şi boierimea noastră de pe vremuri... Şi ne întrebăm: oare cine rămâne în urma Ghiculeştilor şi cu ce avere? Cine în urma Cuzeştilor şi cu ce avere? Cine în urma Câmpinenilor, Rosnovenilor şi cu ce avere? Oare cine rămâne în urma boierimii care şi-a săpat numele în marmura bisericilor? Oare cine rămâne în urma boierimii care a născut din sânul său pe cel mai mare apărător al ţărănimii româneşti, Alexandru Ioan Cuza Vodă? Oare cine rămâne în urma boierimii care a născut din sânul său şi a întreţinut la studii în străinătate pe marele român care a fost Mihalache Kogălniceanu?

Dar oare pentru ce, la sate şi la oraşe, biserici nu se mai fac, iar cele care sunt se dărăpănează?

Pentru ce în satele noastre cumetrii ca pe vremuri nu se mai fac, la care boierii botezau celui mai vrednic gospodar, şi nici nunţi cu alaiuri la care boierii cununau pe fata şi feciorul cel mai mândru?

Imagini de la proces

O, Doamne! E dureros răspunsul. Priviţi numai puţin în jur şi întrebaţi-vă cine vă înlocuieşte?... Şi recunoaşteţi-vă păcatele!...

Boierii cei noi nu se cheamă nici Ghica, nici Kogălniceanu, nici Negri, nici Greceanu, nici Câmpineanu. Numele lor sună Bercovici, Blank, Filderman, Rosenthal, Schuller, Stern, Calmanovici, Fischer... şi aşa mai departe.

Când la Paris, Berlin şi în alte părţi din străinătate, pe la 1840, erau plecaţi la învăţătură feciorii boierilor români, ştiam că ne aşteaptă dezrobirea de la ’48, Unirea Principatelor de la ’59, ştiam că ne aşteaptă secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor de la ’64.

Dar, astăzi oare ce ne aşteaptă, când străinătatea este plină de feciorii jidanilor, în timp ce aici, în ţară la noi, studentul român îşi caută loc de chelner ca să nu moară de foame?

Am spus-o şi o mai spunem: ne aşteaptă biciul jidanului, ne aşteaptă jugul!

Şi oare mai avem ceva de făcut? Ne-a mai rămas ceva?...

Da! Lupta pe viaţă şi pe moarte!

Fără prea multă filosofie, fără rezerve şi fără mănuşi în mâini.

În această luptă datoria ne este să facem scut în jurul boierimii noastre de sânge. Iar datoria ei e să-şi înţeleagă rostul. Această boierime a sângelui nostru, înţelegătoare a rosturilor ei, ne trebuie şi nu vrem s-o înlocuim cu jidanii!

Importanţa aristocraţiei în toate timpurile a fost mare, la toate popoarele şi în toate direcţiile.

În Italia, Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, n-ar fi creat opere de artă străbătătoare a veacurilor, dacă n-ar fi existat în aristocraţia Italiei din secolul al XV-lea familiile de Medicis, Sforza etc.

Poate marea dezvoltare literară şi artistică a Franţei lui Ludovic al XIV-lea n-ar fi existat, dacă acea aristocraţie bogată n-ar fi pus la dispoziţia acestei dezvoltări toată averea şi tot concursul ei moral.

La noi, dacă n-ar fi existat o familie de boieri, care să întreţină la studii pe Mihail Kogălniceanu, el însuşi de viţă boierească, şi apoi mai pe toţi oamenii mari ai generaţiei trecute, Dumnezeu ştie ce am fi astăzi.

Dar, oare nu tot această boierime ne-a dat nouă pe Iancu Jianu, haiducul din munţii Olteniei?

În timpurile de astăzi, în Italia, Mussolini nu şi-ar fi putut salva ţara, dacă aristocraţia băştinaşă a Italiei nu i-ar fi pus la dispoziţie totul, pentru ca bătrâna civilizaţie latină să nu se prefacă în ruine.

(Dar să nu uităm că pe cât bine poate face o boierime, tot pe atâta rău poate face. Priviţi numai Rusia, unde aristocraţia rusească îşi scaldă în sânge mulţimea păcatelor ei!)

Iată pentru ce noi avem datoria să apărăm această a noastră boierime şi iată marea datorie care se desprinde pentru dânsa în lupta grea, pe care naţia românească o duce astăzi. Iată pentru ce avem datoria să o creăm, dacă nu mai există. O boierime a băştinaşilor, care să aibă ca normă de selecţie iubirea nestinsă pentru ţară, străvechea vitejie, înţelepciunea şi simţul măsurii. O boierime care să se formeze având ca normă libera selecţie a valorilor în toate direcţiile. Aşa precum s-a creat în Franţa acea „nobilime de spadă”, şi precum era pe vremea lui Napoleon, când fiecare soldat purta în raniţa sa bastonul de mareşal. Aşa precum s-a creat vechea noastră boierime ai cărei urmaşi sunteţi şi domnia-voastră.

Ce erau boierii lui Ştefan Vodă, dacă nu acei ţărani, care, purtându-se vitejeşte în războaie, primeau ca răsplată pentru eroismul lor moşii şi ranguri?

Oare familia boierească a Movileştilor moldoveni nu se trage din acel aprod Purice pe care Ştefan l-a făcut boier pentru vitejia lui, schimbându-i numele în Movilă?

Patru veacuri s-au scurs de-atunci... 1475. Pe valea cea albă a Războienilor 10.000 de boieri ai lui Ştefan Vodă, cădeau până la cel din urmă, înălbind văile cu oasele lor, întru apărarea patriei...

Aşa a înţeles boierimea moldoveană să scrie cea mai strălucită pagină de glorie a Moldovei, cu însuşi sângele ei.

Această boierime ne trebuie! Ea va trebui să-şi păstreze tradiţia şi urmând exemplul eroic al înaintaşilor de la 1475, va trebui să ne ajute pe noi, va trebui să intre cu noi alături şi pe faţă, reînviind străvechea vitejie, în lupta sfântă de apărare a pământului românesc!

...Veniţi la noi urmaşi ai vechii, vitezei noastre boierimi! Veniţi... Căci duşmanii sunt mulţi, puterile noastre sleite, iar ţara trage să moară!...

GENERAŢIA VECHE – GENERAŢIA NOUĂ

(Domnului căpitan B...)

Văcăreşti, 12 februarie 1924

Preastimate domnule căpitan,

Primind astăzi scrisoarea dumneavoastră, ne grăbim a vă răspunde.

Da, la acei copii de 12-15 ani ne oprim.

Impresionaţi îi privim. Ei vin după noi în valuri-valuri, ridicându-se ameninţători ca valurile mării cuprinse de furtună. Convingerea noastră este că ei sunt cei meniţi de Sus spre a făuri acea Românie liberă, fericită şi românească. Nu învechiţii în rele, cei mâncaţi de patimi, şi nici cei orbiţi de strălucirea aurului jidovesc vor putea mântui această Românie. Nu! Pentru că Dumnezeu niciodată n-a încredinţat o menire sfântă unor oameni care nu au avut nimic sfânt. Armatele lui Dumnezeu, mergând pentru El şi în numele Lui, nu pot fi formate din acei câştigaţi de satana.

Nici nu mă gândesc să vorbesc despre reprezentanţii nenorociţi ai celei mai degradatoare vieţi politice din lume, coalizaţi în diferite partide politice, care se mănâncă unii pe alţii, averescanii pe ţărănişti, ţărăniştii pe liberali, liberalii pe „naţionaliştii” din Ardeal şi toţi împreună ne mănâncă pe noi, ducându-ne ţara de râpă. Aceşti politicieni sunt în slujba jidanilor, deci cu desăvârşire pierduţi pentru România... „cetate de vânzare, îţi mai lipseşte doar cumpărătorul!”, ai exclama, văzând viaţa politicienilor noştri, un al doilea Iugurtha... De la aceştia este exclus să ne vină mântuirea. Mă gândeam însă la acei câţiva, puţini, care văd nenorocirea şi dezastrul nostru naţional, dar care sunt robii patimilor celor mai josnice. Mă îndrept cu gândul spre acei domni de la..., care cuprinşi în mrejele celei mai josnice ambiţii, conduşi de prezumţii, invocând argumente de ocazie, nu vor să înţeleagă că singura noastră mântuire în aceste clipe grele nu este decât unirea tuturor oamenilor de bine din întreaga ţară, pentru înfăptuirea eliminării jidanilor.

Şi oare pentru ce acestea toate, când raţionamentul le spune tuturor că pe această cale, a şovăirii şi a dezbinării, pierim? Pentru că nu au în ei acel suflu sfânt, pe care Dumnezeu nu li l-a dat, pentru că nu l-au meritat, care singur poate să unească, trecând pe deasupra tuturor ambiţiilor, pe cei care cred şi luptă la fel, care singur poate duce pe cineva până la completa sacrificare de sine, până la sacrificiul sublim al vieţii pentru o cauză sfântă!

Iată pentru ce am spus că oamenii aceştia nu sunt meniţi să mântuiască ţara, nu au chemarea sfântă de Sus, iar dacă ar crede aceasta, apoi se înşală amarnic.

Noi îi lăsăm să trăiască sau să doarmă liniştiţi şi să viseze la orice vor.

Vor putea da această ţară pradă ambiţiilor şi intrigilor, dar totodată vor trebui să înţeleagă că dânşii sunt cu persoanele dumnealor, iar nu cu ţara; că cine nu este cu ţara, este împotriva ţării. Şi să-i ferească Dumnezeu să ajungă să-i judece naţiunea românească, aceea care acuma creşte prin codri, pe dealuri, prin munţi, pe câmpii, căci creşte răzbunătoare, având în mână sabia de arhanghel!

Noi suntem tineri, desigur că nu cunoaştem tot răul, el este prea adânc, dar cunoaştem aşa de mult dintr-însul, încât simţim pieirea noastră, precum presimte câinele nenorocirea. Noi mergem pe o pojghiţă subţire, care abia se mai ţine, simţim că se rupe sub noi, simţim că ne prăbuşim, dar nu cunoaştem nici adâncul păcatelor şi răului nostru şi nici adâncul nenorocirii care ne aşteaptă.

S-au culcat pe lauri conducătorii României, îmbătându-se cu discursuri mincinoase, în care preamăresc vitejia acelui tăcut soldat român, adormit în tranşee de neiertat, de putregaiul pe care războiul trecut l-a scos la suprafaţă, şi care – dacă n-ar fi fost mâna lui Dumnezeu înduplecată de lacrimile, suferinţa şi rugile milioanelor de nevinovaţi – ne-ar fi aruncat neamul în prăpastia morţii. Oare ce mai aşteaptă aceştia? Oare nu văd de jur-împrejurul României duşmani neîmpăcaţi, aşteptând ceasul revanşei? Cunoaştem corupţia care a pătruns până în justiţia şi armata ţării, putând să afirmăm că numai de când suntem aici în închisoare, au scăpat, după câteva zile de prevenţie, jidanii cu paşapoartele false de la Brăila, jidanii falsificatori de diplome, jidanii cu furtul lămuritor de la Calea Ferată în valoare de 1 miliard de lei. (Vezi „România” din 10 februarie 1924 şi „Monitorul Oficial” din 13 februarie 1924).

Cunoaştem sistemul bacşişurilor, care ajung câteodată şi la milioane, dar îi ştim şi pe otrăvitorii vieţii noastre morale: jidanii. Cât timp acest microb, aceşti corupători de conştiinţă şi otrăvitori de suflete vor exista, vom fi un corp bolnav, în care o viaţă sănătoasă şi morală nu se va putea dezvolta.

Şi acum iată pentru ce, ajunşi în faţa acestei nenorociri de moarte, din care, cum am spus, nu ne mai poate salva nimeni, cei cu sufletele curate fiind foarte puţini, datoria noastră neîntârziată, imediată, este de a ne îndrepta toate puterile noastre, toată mintea noastră, întregul nostru suflet, către generaţia nouă. Generaţia nouă va aduce cu ea o direcţie nouă, o viaţă nouă, o Românie nouă! Bătrânul profesor de la Iaşi, pe care 30 de ani românii nu l-au înţeles şi care spunea de pe catedră studenţilor români comunişti: „Veţi veni la mormântul meu să plângeţi”, va fi icoana noastră cea mai sfântă. Lumina lui ne va îndrepta mereu paşii în această luptă, iar noi îl vom apăra cu drag, oriunde, cu orice sacrificii şi împotriva oricui.

Şi acum aflaţi că ne-a croit Dumnezeu mai mult oameni ai faptei decât ai vorbei. Noi vom merge mai departe pe calea chemării noastre, până la capăt!

Iar clevetitorii, bârfitorii, trădătorii intereselor româneşti, să se ferească din calea noastră! De nu, noi multe nu ştim! Vom trage săbiile din teacă şi vom trece peste dânşii, înainte!

Mulţumindu-vă şi pentru celelalte informaţii, vă rugăm să primiţi salutările noastre.

ACASĂ

Văcăreşti, 13 februarie 1924

Dragă mamaie,

Acum câteva zile a fost pe la noi N... Cred că a venit şi pe la Huşi, să vă spună cum o mai ducem.

Noi suntem toţi bine, sănătoşi, voioşi, şi ne-am deprins cu puşcăria ca ţiganul cu scânteile... Parcă suntem de aici, nu altceva!...

Mâncare avem, casă avem, căldură avem, ghete nu rupem.

De citit, citim, de scris, scriem, gimnastică facem şi la biserică ne ducem în fiecare dimineaţă.

Nemaifiind nevoie de bilet de la judecătorul de instrucţie, din când în când mai vine cineva pe la noi.

Acum câteva zile au venit pe la noi şi ne-au adus cărţi şi lucruri de mâncare, mai multe doamne, printre care doamna G. ... şi domnişoara F. ...

Am primit şi bani din multe părţi, de la doctorul C. ..., de la arcaşii din Vatra Dornei, de la Lugoj, de la Orăştie, de Ia Vaslui, Dorohoi, Piatra-Neamţ, Huşi, Iaşi şi încă din multe locuri. Noi ne-am sfătuit însă ca banii să nu-i cheltuim deloc, ci, dacă naţiunea ni i-a dat, naţiunii să-i dăm. De la pământ ne-au venit, pământului îi vom da! Îi vom întrebuinţa pentru mişcare, îndată ce vom ieşi de aici.

Procesul nu ştim când se va judeca. Nici nu ne prea interesează, căci nu ne-ar conveni să plecăm de aici, tocmai în toiul iernii!...

Tare mă tem c-o să fie neînţelegere când or vrea să ne dea afară, că noi n-o să ne dăm duşi!...

Dar la noi pe-acasă ce mai este? De câte ori mă întorceam de pe la şcoli, găseam aceeaşi casă, în stil românesc, ascunsă după cei doi caişi, şi aceeaşi înfăţişare mereu neschimbată îmi închipui că o are şi acum casa părintească pe care n-am văzut-o, azi sunt cam 150 de zile. Pe voi doar, dragi părinţi, vă voi găsi bătrâni, când am să ies de aici şi o să vin acasă. Seara de multe ori ne cuprinde dorul şi atunci cântăm:

De ce m-aţi dus de lângă voi

De ce m-aţi dus de-acasă,

Să fi rămas fecior la plug

Să fi rămas la coasă...

Acum vă sărut mâna,

Corneliu

ARCAŞILOR

Văcăreşti, 13 februarie 1924

Fraţi români,

O putem spune pe faţă atunci când stăm de vorbă cu arcaşii din munţii Bucovinei: pe aici prin părţile locului, trebuie să fim cu mare-luare aminte când spunem cuvântul de „român”, căci Honigman pe aici e Fagure, Schwartz e Negreanu, Schonfeld e Săteanu, Braunstein e Ţăranu, ba pe unii din aceştia îi mai cheamă şi Brătianu, Kogălniceanu, Eminescu. Mâine o să apară vreunul şi Ştefan cel Mare.

De altfel să nu vă mire, căci prin aceste părţi de ţară este un fel de cumetrie cu jidanii. Nu s-a împlinit nici un an de când generalul Văitoianu, pe atunci ministru de Interne, şi-a măritat fata după un jidan.

Aşa fiind lucrurile, nu trebuie să vă minuneze deloc întâmplarea că aici la temniţă este un român, pe care-l cheamă Ilie Stan Mărineaţă, şi care stă de doi ani la osândă pentru că a furat două găini, iar jidanii care au făcut marele furt de alămuri, în valoare de 1 miliard de lei, au scăpat numai după o săptămână de închisoare, precum a scăpat cămila prin urechile acului, cum zice Sfânta Scriptură.

Suman, iţari, ca pe la noi, pe aicea nici pomeneală. Mă rog, chiar pentru asta ne-a închis şi ne ţin în temniţă de 128 de zile. Li s-au părut ciudate hainele albe româneşti, mai ciudat sufletul românesc de sub ele!... Aşa păţeşti când umbli prin ţări străine; dar cine să bănuiască ca aici nu-i ţară românească! Au pus mâna pe noi şi sub cuvânt că am făcut un „complot”, ne-au închis. Complot??! Doamne fereşte, de unde s-o mai pomenit una ca asta pe acolo, prin fundul munţilor Dornei sau Câmpulungului?

Ba mai scosese că avem şi „lăzi cu dinamită”. Să nu vă fie cu bănat, domnilor miniştri, dar, vorba scriitorului, care zice undeva: „Pe la noi prin creierii munţilor n-au ajuns nici măcar chibriturile, că oamenii aprind focul cu cremenea”. De unde să avem noi lăzi cu dinamită?!

Am răcnit cât am răcnit pe acolo pe la noi, după cum bine ştiţi cu toţii, pentru dreptatea noastră şi când am văzut că nu ne-o dă nimeni, atunci ce dinamită?! Ne-am luat topoarele, căci aşa am apucat de la strămoşi, ne-am pus sumanul pe umeri, ne-am îndesat căciula pe urechi, şi-am venit să ne-o luăm noi singuri. Dumnealor ne-au spus că asta înseamnă complot. Dumnezeu să-i mai înţeleagă, că pe la noi nu s-a mai auzit de o asemenea parascovenie. Şi de atunci ne ţin închişi aici! Şi ne-or mai ţine încă, hăt şi bine, până când or înmuguri copacii şi o înverzi frunzuliţa, când tot românul o cam apucă pe calea codrului. Atunci om veni şi noi să ne mai vedem codrii noştri şi munţii cu muşchiul verde...

...De-ar veni luna lui mai

Să-mi aud cerul tunând

Caii-n câmpuri nechezând

Şi voinici pe plai suind

Către codru tot mergând!...

...........................................

Primăvara, mama noastră,

Suflă bruma din fereastră

Şi zăpada de pe coastă...

Să văd înverzind în cale

Să mă las iar în cea vale

Cu vreo şapte-opt pistoale...

"Văcăreştenii"

Aflaţi că aici între străini şi între zidurile înalte şi negre, dorul de locurile noastre frumoase ne omoară mai mult ca orice. Pe aici nu ne bate vântul printre plete şi pe frunte, cântec dulce de izvor nu mai auzim şi nici soare mândru, răsărind de după munte, nu mai vedem. Aici nu-i chip să te sui pe vârfuri şi să priveşti de acolo, departe-departe, pe deasupra codrilor şi să te minunezi de frumuseţea pământului pe care Dumnezeu l-a dat românilor. Ochii noştri în zadar încearcă să se îndrepte într-acolo, căci privirea se opreşte pe gratii de fier şi pe ziduri de piatră.

Oricât am vrea să alungăm gândurile cele negre, iacă aşa ne apucă câteodată jalea şi se usucă sufletul din noi de dorul plaiurilor noastre. Atunci tânjim întocmai ca şi vulturul băgat în colivie, care mereu priveşte în sus, cu ochii printre zăbreluţe, până când moare de dorul albastrei libertăţi, patria lui, fără de care nu-şi mai are nici un rost pe lume.

Tot aşa, mi-aduc aminte că se spune că nişte olandezi, umblând prin părţile pline de gheaţă dinspre miazănoapte, au prins doi eschimoşi, dintre locuitorii ţinutului, i-au dus în Olanda şi le-au dat tot ce le-a trebuit – masă regească şi palate de locuit. Cu toate acestea ei s-au uscat încet-încet şi au murit, nu de foame, ci de dorul ţării lor. Noi credem că n-o să murim aici, dar dorul de munţi şi dorul de codri ne răpeşte sănătatea şi ne scurtează viaţa. Munţii şi codrii poate că-i vom găsi cândva la fel, dar noi cum am fost – n-o să mai fim niciodată.

Când vom ieşi de aicea, piepturile noastre vor fi uscate, frunţile noastre – încreţite de durere şi faţa noastră – îmbătrânită.

Şi vor mai veni după noi mulţi la suferinţă, atâta vreme cât stăpâni în această ţară vor fi jidanii, iar nu noi.

 Căci:

Din Boian la Vatra-Dornii

A umplut omida cornii

....................................

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi se-aşază pe la noi,

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier...

....................................

Îşi dezbracă ţara sânul...

Codrul, frate cu Românul,

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă...

Sărac, în ţară săracă...

Arcaşii, care de 400 de ani străjuiesc mormântul sfânt al voievodului de la Putna, vor trebui să hotărască mâine cine rămân stăpâni în ţara aceasta. Românii sau jidanii?

ROMÂNILOR VASLUIENI

(Domnului U...)

Văcăreşti, 17 februarie 1924

Preastimate domnule U...,

Ieri am primit scrisoarea dumneavoastră. Colegii mei şi cu mine ne-am bucurat mult, căci aici în închisoare unde suntem departe de lumea dumneavoastră, a celor liberi, scrisorile de la cei de afară sunt poate singurele noastre bucurii.

Azi am sărbătorit, visând la o Românie nouă, 131 de zile de închisoare.

Îi e greu leului în cuşcă şi vulturului în colivie. Acum suntem la cheremul ticăloşilor, care n-au nici lege, nici conştiinţă şi de la care nu mai putem aştepta nimic decât moartea.

Pregătiţi copiii, pregătiţi viitorul, pentru că altfel vom pieri! Acesta este strigătul nostru, al celor de aici, care în liniştea nopţilor lungi ne gândim mereu la România noastră, pe care ne-au cântat-o mamele la căpătâi şi pe care noi am visat-o mare şi mândră, împletind atâtea doruri, din frageda pruncie.

Mulţumindu-vă din suflet pentru părinteasca dragoste şi pentru româneasca simţire, vă rugăm să fiţi interpretul nostru pe lângă toţi acei români din Vaslui, care s-au gândit la noi, şi să le spuneţi că studenţii români închişi la Văcăreşti, purtând în ochi oţelul vremilor ce vor să vie, sunt gata de luptă şi de sacrificii şi mai mari!

Trăiască România! “