Şşşşşşştt!...

Vecinul care-şi bate nevasta, ritmurile orientale ale lui Guţã din spatele blocului, culorile stridente pe care înteleg sã le afişeze unii, şi încã mândri, tot soiul de idei, gesturile ciudate de pe la televizor, replici chiar ale unor cunoscuţi, agitaţia neîntreruptã de pretutindeni… STOP! Mã declar învins. Ĩmi doresc şi cred tot mai mult ca m-am nãscut cu starea asta - sã zac tolãnit, undeva izolat dacã se poate, sã nu vãd, sã nu ştiu şi mai ales sã nu aud nimic din toate astea.

Liniştea, pacea, chestiile acestea ce ţin aparent de ideal, oare n-au murit, incã mai existã!?… şi dacã da, unde sunt ascunse? Poate cã va fi socotit previzibil, dar menţionez din start cã nu promovez neaparat introspecţia, meditaţia, ci eliberarea minţii de tot ce este în plus. Cãteodatã, copleşit, îmi vine sã urlu din toate puterile: “Opriţi lumea, vreau sã cobor!”, dar mã calmez, mã amagesc cu diplomaţie şi merg mai departe.

Ducem o viaţã adesea mult prea palpitantã ca sã cred cã mai existã rãgaz pentru linişte. Liniştea ne sorteazã gândurile, le pune în ordine, dar atât timp cât nu mai existã vreme pentru a o descoperi şi, în egalã masurã, pentru a o preţui, ajungem, finalmente, sã luãm decizii cel puţin neinspirate; efectiv , nu mai gândim cu mintea capului, ci, probabil, cu altceva. Uite aşa, dacã încerci sã te detaşezi pentru un moment, lucrurile devin tot mai clare, pânã ajungi sã înţelegi cã totul pare a fi asemenea unui şir neîntrerupt: conştiinţã-gând-linişte-hotãrâre-viaţã. Realizãm, în cele din urmã, cât de mult se leagã toate aceste elemente şi cât de târziu ne dãm seama. Avem uneori impresia cã nu mai e necesar sã ne focusãm pe anumite aspect, care unora le pot pãrea ,,siropoase”, când, de fapt, aceasta este esenţa pentru ca spiritul din fiecare individ sã se dezvolte şi exprime ca atare.
Fireşte, poate sunã a clişeu, dar s-ar pãrea cã esenţele acestea tari se ţin în sticluţe tot mai mici, şi, paradoxal, unii dintre noi acuzã o acutã lipsã a acestora.

Deunãzi, tânjeam la gândul, la simpla posibilitate de a sta şi atât. Pasiv. Sã pot vizualiza cu ochiul minţii, însã, lumea din jur care parcã se topeşte şi dispare într-o linişte perfectã. Sã pot sã rãmân, preţ de o clipã, doar cu mine şi tot ce mã defineşte, sentiment, idee, strigãt sã se piardã în abis, iar eu sã zbor în chiar inima infinitului, unde nu mai conteazã niciun fel de raţionament sau instinct. Ĩn felul acesta, aş trece nestingherit dintr-un vis în altul, aş cãdea într-o contemplaţie nesfârşitã, de pe aripile cãreia gândurile situate deasupra întregii lumi sã se poatã aşterne într-o tãcere purã… E frumoasã liniştea.

Sã vã fie pãtura uşoarã!

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com