Zamfira Bordei luptă cu o boală grea : diabetul. Bătrîna în vîrstă de 65 de ani locuieşte în comuna Ştefan cel Mare, judeţul Neamţ şi în ciuda avertismentelor date de medici legate de regimului alimentar, este decisă să continuie să postească pînă în Sîmbăta Mare.
Pe tanti Zamfira, aşa cum o strigă toţi cei care o cunosc, am găsit-o azi-dimineaţă în Piaţa Centrală din Piatra-Neamţ. Deşi a străbătut peste 15 kilometri, din satul ei, Şerbeşti, ca să-şi vîndă zarzavaturile, bătrîna de 65 de ani spune că nu s-a atins de carne, lactate sau ouă de cum a început Postul Paştelui.
“N-oi muri acum”
Romînii se pregătesc pentru postul negru, pe care cei mai mulţi au obiceiul de a-l ţine în Vinerea Mare. La fel are de gînd să facă şi tanti Zamfira. “Trebuie să postesc pentru iertarea păcatelor. Nu m-am înfruptat deloc de la începutul Postului şi n-oi muri acum. Mîine de dimineaţă (nr.-vineri) şi pînă ce-o bate clopotul de la miezul nopţii sigur nu pun gura pe nicio firmitură de pîine”, mărturiseşte cu o voce blîndă bătrîna. Nu par să o convingă nici problemele de sănătate, nici mirosul de mici calzi sau de plăcinte cu brînză aburinde care circulă prin aer.
La o tarabă alăturată se află o vecină şi totodată prietenă a doamnei Bordei, tanti Saveta. Prin aglomeraţia specifică premergătoare sărbătorilor pascale, aceasta recunoaşte că nu se poate abţine de la hrană mai mult de o zi. “Nu am putut posti, cu tot păcatul recunosc. Dar mîine nu beau şi nu mănînc nimic. Aşa fac de la 10 ani, de cînd m-a învăţat mama, Dumnezeu s-o ierte!“. Oamenii au păreri împărţite în ceea ce priveşte respectarea postului de către creştini; unii sunt de părere că în rîndul oamenilor din mediul rural se găsesc cei mai mulţi creştini care fac tot posibilul pentru a nu se abate de la aceste datini, considerate a fi sfinte. Tanti Zamfira, însă, are argumentele ei pentru care postul reprezintă o modalitate de a-şi curăţa sufletul, indifferent de povara diabetului care o macină. Printre verdeţuri şi preţuri negociate, aceasta vorbeşte despre importanţa postului. “Şi la biserică ne-a spus părintele să postim, pentru că suntem într-o perioadă specială. Este vremea în care aşteptăm învierea din morţi a Mîntuitorului Nostru Iisus Hristos şi cînd puterea vrăşmaşului diavol este călcată de Sfînta Cruce”, a afirmat bătrîna cu un aer moralizator asemenea unui preot care-şi ţine slujba sobru într-un sacru lăcaş de cult. Stîngîndu-şi baticul, a scos din traistă o pungă albă din care a luat patru pastille mici; ne-a spus, mai apoi, că sunt pentru diabet şi ficat şi ia cîte patru în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.
Cu Iisus la piaţă
În mulţimea de oameni care-şi făcea ultimele cumpărături înainte de Paşte se afla şi un bărbat grizonat, cu o sacoşă din material textil care era ruptă şi care auzindu-ne vorbind despre obiceiul postului s-a văzut nevoit să intervină împotriva postului pe un ton ferm: “E autosugestie, domnule şi falsă impunere! Sunt persoane fanatice care ţin post negru din orgoliu sau din frica de Dumnezeu, iar alţii postesc bazîndu-se pe idei preconcepute sau pentru că aşa văd la cei apropiaţi”.”Doar n-o să-mi spuneţi că stă Iisus cu lista celor care postesc în mînă”, a completat bărbatul cu un rînjet superior pe buze. Aceaste afirmaţii au fost mai mult decît suficiente pentru a porni o adevărată dezbatere despre cele sfinte printre tarabele încarcate de bunătăţi. Bărbaţi, femei, tineri, bătrîni, cu toţii aveau o părere despre Paşte şi post care trebuia exprimată în piaţă. “Contează ce scoţi pe gură, nu ce bagi în gură”, a adăugat tanti Saveta, alimentînd, parcă, spiritele şi aşa încinse. Ca un creştin adevărat, tanti Zamfira tace, nemaipunînd gaz pe foc şi rămînînd cu convingerile sale.
“Mă simt mai uşurată”
Femeia, a cărei afecţiune, diabetul, o obligă la un regim alimentar drastic, nu pare a abdica în “lupta cu păcatele”, aşa cum îi place să numească postul. Păstrează fără să se plîngă o considerabilă distanţă de lumea urbană căreia nu-i aparţine. O tolerează cu întelepciunea caracteristică vîrstei, fără să o respingă brutal.”Ei, oameni şi oameni, ce să-i faci!?”, oftează bătrîna, dezamăgită parcă de controversa de adineaori.
Produsele doamnei Bordei s-au vîndut şi nu îi mai rămîne decît să se îndrepte spre casă. Cu un covrig într-o mînă şi cu traista de pînză groasă în cealaltă, porneşte spre staţia de autobuz. Înainte de a ne lua rămas-bun, completează, parcă întreaga zi : “Vreau să mă spovedesc, să iau sfînta împărtăşanie, cum să nu postesc?!”, apoi insistă pentru a-şi justifica spusele:“Mă simt mai apropiată de Dumnezeu, mă simt mai curată cu sufletul, mai uşurată şi mai liniştită! Postul este lung şi greu, nu degeaba există expresia aceea `lung cît o zi de post`. Chiar şi aşa, în vremurile astea, puţină lume mai crede şi, în rătăcirea lor, se mai şi întreabă de ce trebuie să postească. Na, sunt multe, măi copiii, dar n-am eu timp acum… Doamne-ajută!”. Şi pleacă cu capul plecat. Modestă. Cu paşi grei se îndreaptă spre staţia de autobus care o va duce acasă, unde îşi duce traiul de zi cu zi o bătrînă, care suferă de diabet, şi care, sfidînd această afecţiune, a ales calea postului.
O eroină comtemporană şi anonimă a predat o lecţie de viaţă. Cu răbdarea unui căutător de aur, pare a se fi supus la o corvoadă considerată de mulţi inutilă, dar pentru al cărei firicel valoros, cerne tone de nisip.
Scris de: Cosmin ANDREI
andreicosmin1990@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează şi dă mai departe!