Fondatorul ziarului "ADEVARUL"

        Alexandru Beldiman  fost un ziarist si publicist român, partizan al lui Alexandru Ioan Cuza. Beldiman era un fervent activist împotriva domnitorilor straini si sustinator al Unirii Principatelor sub un domn pamântean. Ca atare, a facut propaganda pentru alegerea lui Cuza. Odata cu alegerea lui Cuza, s-a mutat la Bucuresti si a primit functia de prefect de Ilfov, apoi prefect de politie la Bucuresti.
         Lovitura de stat din 11 februarie 1866, care l-a obligat pe A.I.Cuza sa abdice si sa paraseasca tara, l-a determinat pe Beldiman sa se retraga la Iasi. Aici, la 15 decembrie 1871 a înfiintat ziarul „Adevarul”, în paginile caruia a pornit o campanie împotriva domnitorilor straini si a Hohenzollernilor în special. Ziarul a fost suspendat dupa un an din cauza atitudinii sale împotriva Hohenzollernilor. Beldiman a fost în repetate rânduri amendat si judecat pentru lezarea imaginii regale. Într-un astfel de proces, dupa ce Beldiman a fost tinut în detentie mai multe luni, a fost achitat de un juriu în componenta caruia intra si Vasile Alecsandri. Victoria sa a fost rasunatoare însa ziarul Adevarul nu a mai putut fi publicat, din cauza amenzilor care gravau asupra bugetului. Pâna în 1884 se retrage din viata publica. În 1884 se întoarce la Bucuresti si începe sa scrie la „Razboiul”, cu pseudonimul „Un Moldovean”, campania a fost orientata data împotrivaregelui Carol. Din 15 august 1888, Beldiman a publicat din nou, la Bucuresti, ziarul „Adevarul”. Mare luptator pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 si partizan înfocat al lui Cuza, Alexandru Beldiman a avut, cu bunele si cu relele sale, un rol important în istorie
                    Capitanul de istorie Florin Sinca îl gaseste pe Beldiman ca fondator al Adevarului, ziar care înca din primul an de viata, 1888, avea sa fie "interzis zilnic" din cauza "programului republican" si a "nationalismului antidinastic". Din nefericire, prin ignoranta sa, ca prefect al politiei, Beldiman a contribuit la detronarea celui pe care l-a slujit cu credinta: Alexandru Ioan Cuza.
Potrivit cercetarilor lui Octav George Lecca, familia Beldiman este de origine ardeleneasca, numele avându-si obârsia într-un conte Beldi, care ajunge stapân peste satul Amanul. Adaugat celui al satului, numele familiei devine astfel Beldiman.
Alexandru Beldiman se naste în Iasi, la 30 decembrie 1832. A fost casatorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, cu care a avut doi fii: Edmond (ofiter si prefect de Dâmbovita) si Alexandru. Fondeaza la Bucuresti ziarul Adevarul , al carui prim numar vede lumina tiparului la 15/27 august 1888. În anul în care Anghel Saligny întrebuinta în premiera mondiala betonul armat, când se inaugura Ateneul Român si când - cu ,,binevoitor'' ajutor rusesc - au loc razmeritele taranesti, el fondeaza la Bucuresti ziarul Adevarul (,,Adevarul''), al carui prim numar vede lumina tiparului la 15/27 august 1888. Este si anul în care ziarul era "interzis zilnic", întrucât avea ,,un program republican si un nationalism mai mult antidinastic''. Cotidianul va aparea pâna în 1916, când, din pricina intrarii tarii noastre în razboi, îsi întrerupe aparitia. Se va relua din 1919 pâna în 1937 si din 1946 pâna în 1951.

"O crima de stat, rascoala satenilor"
Fondatorul Adevarului a fost casatorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, cu care a avut doi fii: Edmond (ofiter si prefect de Dâmbovita) si Alexandru (nascut în 1885, ajuns ambasador la Berlin între 1896 si 1916 si delegat al României la Comisia Internationala a Dunarii). Din cei patru copii ai acestuia din urma, unul a fost Victor (1888-1946), publicist, a carui stranepoata, Ruxandra A. Beldiman (n. 1973), este azi istoric de arta.
În memoria fostului ziarist, mica strada dintre intrarea în Politia Capitalei (str. Eforiei) si b-dul Regina Elisabeta îi poarta numele. Daca am prelungi-o prin fata Cercului Militar National, ar da în ulita Sarindarului, unde a fost sediul Adevarului, strada având acum numele fostului sau tovaras, Constantin Mille. Alaturi de numeroase articole, Alexandru Beldiman a publicat în 1889: ,,O crima de stat, rascoala satenilor din primavara anului 1888'' si ,,Chestiunea porturilor france''. A locuit pe str. Romana nr. 42 si a murit la 17 noiembrie 1898, fiind îngropat la Ciorogârla.

Ca prefect de politie - "o nulitate absoluta"
La numirea în importanta functie de prefect de politie avea doar 34 de ani! Locotenent-colonelul Eugène Lemy, seful Misiunii Militare Franceze în tara noastra, îl caracteriza elocvent: ,,O nulitate absoluta''. Poate si pe seama tineretii sale si, evident, a lipsei de experienta, poate fi pusa ignorarea cu desavârsire a actelor pregatitoare savârsite de catre complotisti, în vederea loviturii de stat din noaptea de 11 februarie 1866. Consideram ca de o tradare nu poate fi vorba. Beldiman a fost un mare luptator pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 si un ,,partizan înfocat al lui Cuza''.
Stim foarte putine despre activitatea politieneasca de o jumatate de an a lui Beldiman. Oricum, dupa 11 februarie, nu va mai avea tangente cu activitatea politieneasca. Îi urmase în functie lui Misu Marghiloman, dar, în privinta succesorului, sursele documentare sunt contradictorii: potrivit lui Th.C. Vacarescu, a fost schimbat cu G.M. Ghica; dupa G.A. Tacid, a continuat sa fie prefect pâna la 15 iulie, ceea ce-i desigur un nonsens. În noaptea cu pricina, capitanul Ipatescu de la Regimentul 7 Infanterie îl va aresta pe însusi prefectul politiei, alaturi de el picând în plasa conspiratorilor ceilalti membri ai camarilei: N. Pisoschi, I. Lambrino, Baligot de Beyne.
În orice caz, este cert ca, în noaptea detronarii, Cuza este suit în trasura unui neica-nimeni (apropiat al lui C.A. Rosetti!) si sechestrat într-o casa de lânga Coltea. Constantin Ciocârlan este numele sau si pentru aceasta fapta de ,,mare bravura'' liberalul va capata plocon functia de prefect al Politiei Capitalei în chiar anul detronarii, pentru nici patru luni (16 iulie - 18 noiembrie).

Se pregateste ceva, dar prefectul nu stie
Chiar în noaptea loviturii de stat, pentru a însela vigilenta Politiei Capitalei, Maria Rosetti va organiza o receptie, în care unii cunoscatori ai complotului aveau misiunea de a-i tine ocupati cu jocul de carti si alte asemenea preocupari si pe unii ofiteri care ar fi putut constitui o piedica în calea savârsirii actului detronarii. Se spune ca însusi Al. Beldiman participa la petrecerea tinuta în casa lui C.A. Rosetti.
Trebuie sa spunem ca, la vremea detronarii, col. Zefkari, comandantul Garnizoanei Bucuresti, avea ,,politia garnizoanei", iar Beldiman, ,,politia ulitei". Pe 11 februarie 1866, pâna pe la ora 10 seara, prefectul colinda mahalalele cele mai populate, cautând germenii razmeritei de care se tot zvonea. Nu i-a gasit, peste tot domnind ,,linistea cea mai mare". Catre ora 22 se întoarce la Politia Capitalei, unde se întâlneste cu comisarii-inspectori de vopsele (sectoare) si cu comandantii sergentilor de oras (viitorii gardieni publici, actualii agenti de ordine publica). Este primit apoi de Cuza, pe care-l asigura ,,ca o revolutiune în Bucuresti sau în tara este imposibila". De fapt, dupa cum a scris politistul V. Daschevici, Beldiman s-a dovedit ,,cu totul strain de rolul proeminent ce-l are prefectul Politiei Capitalei".
Actul abdicarii, semnat de Cuza pe spinarea altuia
Parca dornic de a-si îndeplini promisiunea de la încredintarea domniei, aceea de a lasa tronul atunci când tara i-o va cere, în seara zilei de 10 februarie, Cuza îl primeste cu mare greutate pe Gheorghe Dogarescu, un trimis al lui Cezar Bolliac, gazetar de la ,,Trompeta Carpatilor'', pentru a-l anunta pe domnitor despre un complot. Cum era si firesc, domnitorul îi cere informatii lui Beldiman. Prefectul îl asigura ca situatia este sub control, liberalii si conservatorii aflându-se - dupa anemicele sale informatii - unii la bal, altii la concert si ceaiuri dansante. Totodata, prefectul Politiei Capitalei, dupa ce face un rond nu prea departe, pe la biserica Kretzulescu (unde se afla chiar un punct de observatie al complotistilor), gaseste de cuviinta sa ordone taierea frânghiilor de la clopotele bisericilor! Cu alte cuvinte, nu se trag clopotele, nu se aduna oameni la palat, nu exista razmerita, deci situatia este sub control. Asa încât a fost o bagatela pentru cei cinci ofiteri sa intre în dormitor si, dupa ora patru, chiar pe spatele unuia, îsi va iscali Cuza actul abdicarii. Agentul de paza al domnitorului dormea pe o sofa!

Prea multe servicii de informatii
Sunt multe cauzele detronarii: veroasa camarila, complotistii, influenta externa si însusi domnitorul, despre care s-a spus ca a facut în sapte ani ce n-a reusit Carol I în cea mai lunga domnie din istoria noastra (10 mai 1866 - 27 septembrie 1914). Cuza a fost un deschizator de drumuri si a mai facut dovada demnitatii la abdicare, ceea ce-i lucru rar.
Dintre cei aflati în treaba nu poate fi scos seful Politiei Bucurestilor, Alexandru Beldiman. Cu mai multe ,,servicii de informatii'' (Serviciul Sigurantei, condus de Ion G. Valentineanu; Serviciul de Informatii al Armatei, comandat de col. Slaniceanu; serviciul informativ al lui Librecht, un adevarat ,,stat în stat''; cel de inspiratie masonica al unor liberali; structura secretarului Baligot de Beyne), Cuza va ajunge cu complotistii în dormitorul împartit nu cu sotia sa, ci cu Maria Obrenovici.
Semn al importantei contributii, comandantul garzii, maiorul Dimitrie Lecca, va fi numit imediat dupa detronare ministru de razboi, e adevarat doar pentru câteva luni. Cu privire la acesta, Alexandru Cuza, unul dintre cei doi fii ai fostului domnitor, avea sa declare: ,,Nu-mi este permis sa fac parte dintr-o adunare prezidata din nou de acel nelegiuit care a tradat pe domnitorul încredintat pazei lui''. Doua grade ,,primise'' Lecca de la domnitorul sau si totusi nu s-a dat la o parte din a-l trada.
Din punct de vedere al modului de actiune al politiei lui Beldiman, parerile sunt antagonice: lamentabila - în cazul în care continuarea domniei ar fi fost benefica pentru tara; conforma cu spiritul momentului, cu evolutia istorica - în caz contrar. Daca o admitem pe prima, e vorba de o crasa incompetenta; pentru a doua, de înscriere a comportamentului politiei în actiunea generala a populatiei. Numai ca majoritatea românilor nu era de acord cu detronarea. Evenimentele istorice nu sunt însa de multe ori opera poporului, ci a unei mâini de oameni.
Domnul Unirii a murit departe de tara, în orasul german Heidelberg, doar sapte ani mai târziu, la 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani. Noua putere de la Bucuresti nu-i mai permisese sa revina în tara, de teama simpatiei de care se bucura. Înmormântat cu mare alai taranesc la Ruginoasa, în al Doilea Razboi Mondial, ramasitele pamântesti vor fi stramutate la frumoasa biserica Trei Ierarhi din Iasi.
Dupa ce am vorbit de atâta tradare ofitereasca, o întâmplare vine sa ne însenineze, reamintindu-ne ca întotdeauna, indiferent de regimuri politice, vor exista si ofiteri a caror onoare sa fie mai presus de orice pe fata pamântului. Dupa ce trimite un grup de ofiteri catre Locotenenta Domneasca (Lascar Catargiu, Nicolae Golescu, col. Nicolae Haralambie), pentru a se lamuri cu privire la situatia de fapt de dupa detronare, colonelul Ioan Solomon se înfatiseaza chiar el înaintea acestora, spunându-le ,,…ca ar considera onoarea lui militara întinata si patate epoletele sale, daca ar ramânea un moment în Armata, în urma tradarii savârsite de unii ofiteri, fata de domnul si suprema lor capetenie''. Si rostind acestea, trage sabia din teaca si depune crâmpeiele în fata înmarmuritilor membri ai Locotenentei.

Scris de: Silviu Cracana

cracanasilviu@yahoo.com