Utilizarea semnelor în fotografie şi publicitate

"Rethoric of the Image"

                Roland Barthes

Rethoric of the Image este scrisă de Roland Barthes, semiolog, în prezent director la Şcoala Practică de Studii Înalte, unde predă sociologia semnelor, a simbolurilor şi despre reprezentările colective.

În introducere, Roland Barthes scrie despre ceea ce înseamnă o imagine, dar şi despre viziunile existente în lume asupra ei. Astfel, studiind etimologia antică, cuvântului imagine i s-ar atribui rădăcina imitare, adică a imita din latinescul imitare. Semiologul îşi pune o problemă legată de reprezentarea analogică a imaginii, prin asociere cu a copia şi dacă acea reprezentare poate produce sisteme de semne, nu doar aglutinări ale simbolurilor. Nu doar lingviştii par a fi singurii suspicioşi în legătură cu natura lingvistică a imaginii. Conform ideii mitice legate de viaţă, imaginea este o reprezentare. Cu toate acestea, există două direcţii din punctul de vedere aparţinând semiologului: există oameni care cred că imaginea este un sistem rudimentar, în comparaţie cu limba şi există aceia care cred că semnificaţia nu poate să evacueze bogăţia nesfârşită a imaginii. Semiologul îşi pune întrebări de genul: Cum poate sensul să fie legat de imagine?, Unde se termină? sau Şi dacă se termină, ce este în spatele lui?, la care vrea să răspundă în lucrarea la care fac referire, prin analizarea unor imagini doar din publicitate. De ce au fost alese doar aceste tipuri de imagini? Pentru că în domeniul publicităţii semnificaţia imaginii este fără doar şi poate, intenţionată. Dacă imaginea conţine semne se poate afirma că în ea aceste semne sunt complete, deci imaginile publicitare sunt oarecum emfatice. 

Cele trei mesaje

În vederea explicării celor trei tipuri de mesaje oferite de o imagine publicitară, adică mesajul lingvistic, mesajul cod-iconic şi mesajul cod non-inconic, Roland Barthes face referire la o reclamă la pastele Panzanni. În această imagine se regăsesc următoarele: câteva pachete de paste, roşii, ciuperci, toate ieşind dintr-o pungă pe jumătate deschisă, fundalul fiind roşu. Imaginea va transmite imediat primul mesaj, a cărui substanţă este lingvistică. Acest mesaj poate fi de fapt anulat deoarece semnul Panzanni nu dă doar numele firmei ce produce pastele, ci sugerează şi asonanţa italică.  Lăsând la o parte mesajul lingvistic, va rămâne doar imaginea pură. Aceasta oferă o serie de semne discontinue, ordinea părând a fi neimportantă. Sunt surprinse două aspecte: prospeţimea produselor şi destinaţia preparării (primul semn). Al doilea semn este mai mult sau mai puţin evident: semnificaţia aduce laolaltă roşiile, ardeii, adică culorile din care e formată imaginea. 

Mergând mai departe, se mai pot observa încă două semne: colecţia de diferite obiecte transmite ideea de serviciu culinar complet şi pe de altă parte, compoziţia imaginii evocă memoria unor alimente sau altfel spus, duce la un semn care este cu greutate culturală. Deşi există patru semne pentru imaginea în cauză, se va presupune că ele formează un tot, deşi sunt discontinue. 

După mesajul lingvistic, mesajul iconic este următorul luat în calcul. Dacă semnele de mai sus sunt scoase, tot va rămâne informaţia. Se va continua “citirea” imaginii şi înţelegerea ei.  Al treilea mesaj este definit de relaţia dintre semnificat şi semnificant. Se presupune că fotograful impune un anume aranjament pentru cadru, dar acest lucru nu reprezintă o transformare. În ceea ce priveşte cele două tipuri de mesaje iconice, diferenţa dintre ele nu este făcută în mod spontan: cel care priveşte imaginea vede în acelaşi timp mesajul perceptual şi mesajul cultural. Nimeni nu este capabil de a separa cuvântul de înţelesul său. În continuare se vor prezenta imaginile denotative şi imaginile conotative, dar şi mesajul lingvistic, avînd totuşi în vedere un principiu esenţial din marketing conform căruia o imagine face cît o mie de cuvinte.

Mesajul lingvistic

Pentru a vedea dacă mesajul lingvistic este constant sau dacă există mereu o chestiune textuală dedesubt, e necesară o privire în trecutul în care societăţile erau aliterate. Astăzi, la nivelul comunicării de masă mesajul lingvistic este prezent în orice imagine, sub formă de titlu, dialog în film sau acompaniind articole de presă. Doar prezenţa mesajului lingvistic contează. Care sunt funcţiile acestui tip de mesaj? Par a fi două: ancorarea şi retransmiterea. Ancorarea este cea mai frecventă funcţie a mesajului lingvistic şi este găsită în presa fotografiei şi a publicităţii. Funcţia retransmiterii este mai puţin comună: ea poate fi întâlnită în desene animate şi în benzi desenate. Aici textul şi imaginea stau într-o relaţie de complementaritate. Cuvintele, în acelaşi timp ca imaginile, sunt fragmente ale unei sintagme mai generale şi unitatea mesajului este realizată la un nivel mai înalt. Evident, cele două funcţii ale mesajului lingvistic, ancorarea şi retransmiterea pot coexista într-un tot iconic, dar dominanţa uneia sau a alteia reprezintă o consecinţă economică a muncii. 

Imaginea denotativă

Imaginea propriu-zisă propune o distincţie între mesajul literal şi mesajul simbolic, distincţie care este operaţională: niciodată nu se va găsi o imagine literală în stare pură. Chiar dacă o imagine total naivă ar fi asimilată, ea ar fi imediat unită cu semnul naivităţii şi completată de un al treilea mesaj, simbolic. Analiza naivă reprezintă o enumeraţie de elemente: dacă un element se schimbă, tot aşa se întâmplă şi cu celelalte. 

Caracterul denotativ al imaginii este împrospătat de faptul că fotografia pare a constitui un mesaj fără cod. Natura codată a imaginii poate fi văzută la trei stadii: pentru a reproduce  un obiect sau o scenă într-un desen e nevoie de un set de reguli. Al doilea stadiu este acela în care operaţiunea de a desena (de a coda) necesită cu siguranţă o diferenţiere între important şi neimportant: desenul nu reproduce orice/tot. Denotarea va fi mai puţin pură decât aceea a fotografiei, deoarece nu există desen fără stil propriu aparţinând artistului. În ultimul rând, ca toate codurile, desenatul cere un mod de învăţare. Intervenţia omului în fotografie, intervenţie legată de focalizare, distanţă, luminozitate, rapiditate ţine de planul conotaţiei. 

Retorica imaginii

A fost observat faptul că semnele celui de-al treilea mesaj, cel simbolic, erau discontinue. Chiar şi atunci când semnificaţia pare a fi extinsă peste întreaga imagine, ea este separată de toate celelalte. În reclama la Panzanni au fost descoperite patru semne, deşi probabil mai există şi altele. Variaţia citirilor nu este anarhică: ea depinde de diferite tipuri de cunoştinţe (practice, naţionale, culturale, estetice) investite în imagine, iar acestea pot fi clasificate, amplasate într-o tipologie. Lexiconul este o parte simbolică a limbajului, care corespunde unui corp de practici şi tehnici. Există o pluralitate şi o coexistenţă de lexiconuri într-una şi aceeaşi persoană, numărul şi identitatea lor formând într-un fel idiolectul unei persoane. Ceea ce Roland Barthes observă este că în diferite cazuri de citire a imaginilor fiecare semn corespunde unui corp de atitudini: imaginea este penetrată de sistemul de înţelesuri. O altă dificultate în analizarea conotaţiei este dată de faptul că nu există un limbaj analitic specific. Metalimbajul nu este specializat, motiv pentru care vor exista termeni de timpul: relay, anchorage, sau still live. Retorica clasică are nevoie să fie regândită în termeni structurali (acesta este scopul unei lucrări în progres). Va fi posibil să se stabilească o retorică generală sau lingvistică a semnificaţiilor conotatoare.

În concluzie, Roland Barthes pune accent pe faptul că descrierea unei fotografii trebuie realizată cu prudenţă, la fel ca şi analiza acesteia, întrucât ea reprezintă deja un metalimbaj. Imaginile fără cuvinte pot fi regăsite cu siguranţă în desene animate, dar absenţa cuvintelor mereu va acoperi o intenţie enigmatică. De la imaginea publicitară pentru pastele Panzanni, semiologul ajunge şi la alte tipuri de imagini, făcând comparaţii, dar şi analizând. 

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Drepturile Omului

Declaraţia Americană a Independenţei (1776), precum şi Declaraţia Drepturilor Omului, proclamată de revoluţia franceză (1785), reprezintă originile conceptului şi sistemului contemporan ale drepturilor fundamentale ale omului. Intenţia acestor declaraţii a fost de a aduce schimbări considerabile în ordinea publică dominată de ierarhii tradiţionale de natură economică, politică şi ecleziastică. Egalitatea şi fraternitatea, convingerea că oamenii sunt egali din naştere şi înzestraţi cu drepturi naturale inalienabile, au constituit idealuri promovate de aceste documente. Prevederile referitoare la drepturile omului au fost incluse în majoritatea legislaţiilor şi constituţiilor din Europa şi SUA, începînd cu secolul al XIX-lea.

O definiţie de lucru, care poate servi ca bază pentru descrierea drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite, este cea formulată de Louis Lenkin: „Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă de la societatea în care trăieşte.” Drepturile pot fi clasificate în două mari categorii: pozitive şi negative. În cadrul celor pozitive, intră, de regulă, drepturile economice şi sociale, iar dintre cele negative, amintim drepturile civile şi cele mai multe dintre drepturile şi libertăţile politice. Această definiţie relevă particularitatea acestor drepturi, respectiv faptul că ele reprezintă o clasă specială de drepturi subiective pe care le putem pretinde chiar de la societatea în care trăim, în care ne-am născut, chiar şi atunci cînd nu sunt prevăzute de norma de drept obiectiv. Definiţia mai prevede posibilitatea deţinătorilor drepturilor omului de a pretinde ca ele să fie respectate, căreia îi corespunde o obligaţie de abstenţiune din partea statului şi a autorităţilor publice ( de a nu interveni, de pildă, în viaţa particulară a persoanei, de a-i respecta libertatea opiniei politice, religioase etc).

În anul 1945, după cel de-al doilea război mondial, Organizaţia Naţiunilor Unite a contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării pentru drepturile omului.  

Prevederi

Declaraţia universală a drepturilor omului, împreună cu Carta Naţiunilor reprezintă nucleul central al drepturilor omului reglementate şi garantate în Sistemul Naţiunilor Unite.

În cadrul Pactului asupra drepturilor civile şi politice au fost prevăzute chestiuni ce vizau individul, ca entitate fizică şi morală, care este protejat prin garantarea dreptului la viaţă, dreptul de a nu fi supus sclaviei şi servituţii, dreptul individului de a i se recunoaşte personalitatea juridică, dreptul la viaţa privată, onoare şi reputaţie, libertatea de a adopta orice credinţă religioasă, protecţia familiei şi a copilului; de asemenea, acest Pact mai prevede o serie de principii şi drepturi cum ar fi egalitatea indivizilor în faţa orcărui tribunal şi instanţă astfel încît litigiul să fie examinat echitabil şi public, reguli privitoare la tratamentul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate, dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante şi interzicerea oricărei forme de discriminare, protecţia identităţii culturale, religioase şi lingvistice a minorităţilor etnice.

Cel de-al doilea Pact cuprinde trei categorii de drepturi menţionate în chiar titlul său:

·                     Drepturile economice reglementează dreptul la muncă, la condiţii de muncă decente şi la un salariu echitabil si dreptul la securitate socială;

·                     Drepturile sociale au în vedere protecţia familiei, drepturi speciale referitoare la asistenţa socială a mamelor şi copiilor, dreptul la un standard decent de viaţă ce include hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa, dar şi dreptul la sănătate;

·                     Drepturile culturale reglementează dreptul la educaţie, dreptul de a participa activ la viaţa culturală, precum şi de a beneficia de progresul ştiinţifică şi aplicaţiile sale.

Drepturile omului sunt, aşadar, valori esenţiale în societatea contemporană, fiind constituite din condiţiile din care permit fiecărei persoane şă-ţi dezvolte  şi să-şi folosească cît mai eficient calităţile fizice, intelectuale, morale, socio-afective şi spirituale. Ele decurg din aspiraţia tot mai mare a omenirii la o viaţă în care demnitatea şi valoarea fiecăruia este respectată şi protejată, legislaţia în acest sens aflîndu-se într-o continuă dinamică în vederea îmbunătăţirii.

Scris de: Elena VOAIDES
voaideselena1991@yahoo.com

Recenzie

Adam Smith s-a născut în anul 1723, în Kirkcaldy, Scoţia. De-a lungul vieţii sale, a fost preocupat de chestiuni precum filosofie, logică, drept şi economie politică. Principalele sale opere sunt Teoria Sentimentelor Morale(1759) şi Avuţia Naţiunilor – în trei volume(1776). Aceasta din urmă a apărut la Londra, fiind structurată în patru cărţi, fiecare împarţită în zece, cinci, patru, respective trei capitole.

Adam Smith este considerat a fi “părintele economiei politice”, fiind întemeietorul liberalismului clasic, ale cărui idei şi concepte se găsesc şi în Avuţia Naţiunilor; dintre acestea, mai importante ar fi următoarele:

·               Libera concurenţă pe o piaţă liberă;

·               Ordinea naturală ca ordine divină transpusă în societate;

·               Statul minimal;

·               Homo economicus;

·               Competiţie pentru resurse, considerate a fi rare sau limitate;

Mâna invizibilă este un  alt concept economic fundamental introdus de Adam Smith, care sugerează faptul că, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia. Smith consideră că, în cazul societăţilor capitaliste, urmărirea propriului bine contribuie la binele societăţii. În cadrul mecanismului pieţei, guvernat de acest principiu şi în care individul, urmărindu-şi interesele proprii, promovează mai bine interesele societăţii decît atunci cînd încearcă să le promoveze, acţiunile cele mai eficiente şi benefice vor fi şi cele mai profitabile.

Adam Smith consideră munca principalul motor al productivităţii şi, deci, sursa avuţiei unei naţiuni. În cartea ce face referire la diviziunea muncii, autorul afirmă că diviziunea muncii apare în mod natural, fiind consecinţa înclinaţiei omului de a face troc şi de a schimba un bun pentru altul. Oamenii au dorit încă din cele mai vechi timpuri să poată schimba surplusul muncii lor cu părţi din produsul muncii altora pentru a-şi asigura bunăstarea, fapt care, în timp, a încurajat pe cît mai mulţi să se dedice unei anumite ocupaţii, pe care să o cultive şi perfecţioneze continuu.

Diviziunea muncii - avantaje şi dezavantaje

Efectele evidente ale unei bune diviziuni a muncii sunt reprezentate de economisirea timpului, crearea unor noi specializări şi meserii, împreună cu  maşini care uşureaza munca, elemente care duc la creşterea cantităţii si productivitaţii muncii.

În sprijinul celor susţinute, autorul oferă exemplul unei manufacturi de ace cu gămălie; astfel, un lucrător neinstruit în prealabil, ar face cel mult un ac pe zi; dar, prin divizarea muncii în mai multe ramuri, numărul acelor produse creşte exponenţial la 48000 ace astfel: un om desfăşura sîrma, altul o îndrepta, altul o tăia, un altul o ascuţea, altul o strivea la capăt pentru a-i aplica gămălia; un alt muncitor o albea şamd; Se observă, aşadar, o operaţiune a facerii unui ac cu gămălie care este împărţită în optsprezece operaţii distincte, cu ajutorul diviziunii muncii, fiecare lucrător făcînd 4800 de ace pe zi, şi nu unul, aşa cum se întampla dacă lucrau separat.

 Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă, riscînd, astfel să devină ignorat.

Totodată, cantitatea de muncă pe care o poate realiza un muncitor creşte odată cu îndemînarea acestuia, fapt care a sprijinit înmuţirea  meseriilor, lucru care, la rîndul său, a răspîndit belşugul general în cele mai joase categorii de populaţie. Binefacerile diviziunii muncii sunt vizibile în mod evident la orice pas; oameni sunt puşi în faţa faptului de a-şi valorifica potenţialul prin inventarea de instrumente care să le uşureze munca; chiar hainele reprezintă produsul muncii comune a unui număr ridicat de muncitori.

De asemenea, se consideră că  diviziunea muncii este mai evidentă şi uşor remarcată în statele mai dezvoltate, ceea ce este munca unui singur om într-o ţară mai slab dezvoltată, fiind în general, într-o societate înaintată, munca mai multor indivizi. Există, totuşi, şi domenii, precum agricultura,  în care este aproape imposibilă o subdiviziune a muncii sau o separaţie strictă între o activitate şi alta; e greu de deosebit activitatea crescătorului de vite de aceea a cultivatorului de grîu, aşa cum cel ce ară, cel ce grapează, cel ce seamănă şi secera cerealele sunt, în cele mai multe cazuri, una şi aceeaşi persoană.

Cu toate acestea, diviziunea muncii este limitată de întinderea pieţii: atunci cînd piaţa comercială este mai mica, tot mai puţină lume decide să se consacre unei singure ocupaţii din lipsa posibilităţii de schimb a surplusului din produsul muncii sale cu excedentul produsuluii muncii celorlalţi oameni. De exemplu, un sat sau un tîrg poate reuni familii în cadrul cărora un număr mare de ocupaţii sunt efectuate de un număr mic de persoane brutarul putînd fi şi berar, tîmplarul şi sculptor, dulgher, tapiţer sau căruţaş; dimpotrivă, într-un mare oraş, diviziunea muncii este mai bine realizată, existînd chiar şi ocupaţia de hamal, care nu s-ar mai găsi într-un alt mediu.

Odată ce diviziunea muncii a fost pe deplin stabilită,  doar o mică parte din nevoile omului au putut fi satisfăcute din propria sa muncă, marea majoritate a acestor nevoi fiind satisfăcute dînd în schimb surplusul muncii sale pentru acele părţi de care are nevoie, din produsul muncii altor oameni. 

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

„ Noi îţi coborîm ştirile la nivelul tău! ”

Acesta ar trebui să fie mottoul tuturor tabloidelor din Romînia.

Nu vreau să fiu încă un moralist, dar lucrurile aşa stau; la fel cum pe prima pagină a tabloidelor sunt abordate subiecte total desprinse de realitate, care nu au nimic de-a face cu actualitatea, la fel cum subiectele sunt încadrate de nişte fete îmbrăcate sumar (adesea hidoase), la fel ar trebui recunoscut, ba chiar asumat şi nivelul celor care lucrează şi care cumpără tabloide. Dacă pentru un ziar generalist, scriitura trebuie să fie accesibilă unui individ care să aibă cel puţin opt clase, ei bine, în cazul tabloidelor, profilul cititorilor diferă. Mai întîi de toate, cititorul fidel al tabloidelor este semi-analfabet (imaginile cu Sînzi sau Tonciu fiind mai mult decît necesare), prost/deloc plătit, care ascultă Guţă şi muzică de club, stă toată ziua cu ciocănelul în mînă, are foarte mult timp liber, deci un parazit al societăţii, pe scurt, un bou exagerat de... bou!

Sigur că e doar opinia mea, poate mă înşel, sigur că sunt publicaţii legitime întrucît au cititori, sigur că senzaţionalul vinde, dar să fim măcar corecţi cu noi înşine.

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Revin

...de mîine.

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Cunoaşterea de sine

 Atribuirea

  Teoriile atribuirii se preocupă de explicarea comportamentului, mai precis de explicarea cauzelor acestuia. Analiza cauzală a evenimentelor este ideea centrală a teoriei atribuirii.Această analiză cauzalăpoate arata o varietate de procese psihice de la cele mai deliberate şi conştiente, pană la automatizate.

   Începuturile  teoriei atribuirii pot fi considerate a fi în anul 1958,odata cu apariţi teoriei lui Heider. El considera că aceiaşi factori psihologici care acţioneză în cazul percepţiei obiectelor operează şi atunci cînd percepţia este direcţionată către stimulii sociali. Astefel,impresia oamenilor despre o anume persoana poate fi infuenţată de comportamentul persoanei, locul în care se desfăşoarăacesta, credinţele celui care percepe comportamentul despre tipul de oameni care pot efectua un astfel de comportament sau de modul în care este perceput comportamentul(în mod direct sau din auzite). În conformitate cu teoria lui Heider , oamenii încearcă să localizeze cauzele unor evenimente sau comportamente fie în interiorul persoanei, fie în mediul înconjurător.Abilităţile şi motivaţia sunt necesare pentru a detrmina producerea comportamentului .

    În general, oamenii sunt motivaţi să aibă o înţelegere cît mai corectă asupra lumii lor sociale pentru a putea să o controleze, în sensul că sunt capabili să prezică evenimetele (de ex.: comportamentul celorlalţi).

   Teoria inferenţei corespondente(Jones şi Davis)

Această teorie poate fi văazută ca o teorie a alegerii; cel care percepe porneşte de la faptul că actorul social a ales în mod liber să se comporte aşa cum o face, iar acest comportament este văzut ca fiind ales dintre altele potenţiale.

Corespondenţa apare atunci cînd comportamentul (ex:agresiv) poate fi descris în mod similar prin dispoziţii(trasatură agresivă) ce conduc sau determină respectivul comportament. În timp ce facem atribuiri dspre  comportamentul cuiva noi putem avea expectanţe bazate pe categoriile sociale (sexul,profesia).Spre exemplu, dacă un elev solicită profesorului său cît mai multe teme pentru acasă (comportament ce contrazice expenctanţele pe care le avem în general despre categoria socială de „elev”), un observator poate sa deducă că elevul este harnic şi interesat de materia respectivă.

   Modelul covarianţei(Kelley, 1967)

Acest model este bazat pe judecarea sau analiza covarianţei; acest tip de judecată afirmă că dacă două variabile apar împreună într-o anumită situaţie, atunci între  ele ar trebui să existe o relaţie de tip cauză-efect.Spre exemplu,daca o persoană strănută de fiecare dată cînd apare pisica, atunci există o covariaţie între strănutul persoanei şi apariţia pisicii.

  Kelley a propus o altă succesine de procese pentru atribuire atunci cînd nu toate informaţiile sunt la dispoziţia celui care face atribuirele.Observatorii se pot baza pe rolul condiiilor exterioare care au determinat un anume comportament al unui actor social.Să presupunem că o persoană ştie că Jane a luat 10 la un examen.Poate să deducă pe baza acestui fapt că este ea o persoană inteligentă?Acest lucru depinde de dificultatea examenului,iar dacă consideră că examenul este extrem de dificil,probabil că va trage concluzia că Jane este într-adevăr o persoană inteligentă.

    Erori şi tendinţe în atribuire

  Erorile şi tendinţele în atribuire pot fi determinate de interferenţe ale emoţiilor sau motivaţiei. Comportîndu-se ca nişte oameni de ştiinţă naivi, oamenii sunt pe deplin capabili să facă inferenţe raţionale şi normative despe cauzele evenimentelor.Însa trebuinţele pe care oamenii le posedă (ex:trebuinţa de control, de a se percepe pe sine pozitiv) pot să interfereze cu procesul atribuirii producînd erori şi tendinţe.

Oamenii pot să  exagereze gradul de corespondenţă ce există între un comportament şi cauza care stă la baza lui, mai ale atunci cînd ei sunt în mod personal afectaţi de acel eveniment sau comportament.Prima tendinţă se referă la situaţia în care acţiunile altuia au consecinţe neintenţionate faţă de  observator.

    Explicaţiile cognitive sau perceptuale sugerează că eroarea fundamentală a atribuirii şi diferenţa actor observator ar putea fi universale, deoarece ele ţin de structura sistemului nostru perceptiv (ex:diferenţele culturale).

Scris de: Elena VOAIDES
voaideselena1991@yahoo.com