Mariah Carey - FOTO Însărcinată

Mariah e gravidă.

Probabil că va naşte la sfîrşitul lunii aprilie.

Ea şi soţul ei, Nick Cannon, aşteaptă gemeni: un băiat şi o fată.

Viitorii părinţi se consideră foarte norocoşi.

Încă nu s-au decis asupra numelor.

Sursa: www.mariahcarey.com

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Efectele Migraţiei Internaţionale asupra Familiei

Obiectivul cercetării urmăreşte:

·         Identuficarea raportul cauză-efect a migraţiei internaţionale asupra familiei;

Atingerea obiectivului pe care mi l-am propus s-a bazat pe un demers ştiinţific, care a inclus o documentare teoretică prealabilă. Am ales metoda interviului, care cuprinde o serie de întrebări, cu posibilitatea unui răspuns liber.

Migraţia populaţiei este un proces complex, influienţat de mai mulţi factori, care determină intensitatea fluxurilor migratorii, care conduc la multe efecte, de cele mai multe ori nedorite asupra populaţiei din care provin. Migraţia internaţională este selectiva, sub raportul unor caracteristici, cum ar fi: sexul, vîrsta, gradul de instruire, profesia şi generează consecinţe atît pentru populaţia de sosire, cît şi pentru cea de plecare.

De obicei, oamenii îşi părăsesc locurile natale din motive economice, plecînd în căutarea unor locuri de muncă mai bine remunerate, pur şi simplu pentru a scăpa de sărăcie. Studiul interviurilor a relevat faptul că, în marea majoritate a cazurilor, taţii sunt cei care aleg să părăsească ţara, copii rămînînd în grija mamelor. Datele arată că în cazul copiilor care au ambii părinţi plecaţi din ţară, trăiesc fără părinţi de cel puţin doi ani. Aceştia se află în grija bunicilor, în timp ce restul sunt îngrijiţi de rude mai îndepărtate (mătuşi, unchi etc).

Principalele efecte pozitive sunt legate de bunăstarea copiilor, a căror părinţi sunt plecaţi în străinătate. În cele mai multe dintre cazuri, migraţia părinţilor determină o creştere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. Am remarcat faptul că în afară de bunăstarea materială de care beneficiaza, copiii celor care migrează, în special cei cu ambii părinţi plecaţi, au parte de experienţa unor călătorii în străinătate.

Un efect vizibil negativ, este întîlnit la nivel psihologic, manifestându-se mai ales prin deviaţii de ordin comportamental. Datele de anchetă confirmă că micuţii rămaşi acasă se simt singuri, îşi doresc părinţii alături, deşi sunt la o vîrstă la care conştientizează că viaţa e destul de grea şi necesită multe sacrificii. Asfel, copiii sunt foarte afectaţi în special atunci cînd iau parte la evenimente importante, şi-ar dori ca aceştia să le fie alături, neîmplinire care duce la răcirea relaţiilor dintre copii şi părinţi. Un alt efect de ordin negativ l-ar mai putea constitui şi rată crescîndă a abandonului şcolar în rîndurile copiilor cu părinţi plecaţi din ţară. 

Principalul stat în care romînii migrează este Italia, deoarece acestora le este mai uşor să înveţe limba; domeniile în care îşi desfăşoară activitatea părinţii sunt construcţiile, în ceea ce priveşte taţii, şi serviciile de îngrijire de persoane, în cazul mamelor. De asemenea, cetăţenii romîni mai pleacă şi în Spania, Grecia, Germania sau Franţa, însă în proporţii mai mici.

În ceea ce priveşte atingerea scopului stabilit, într-o proporţie covîrşitoare, părinţii s-au declarat mulţumiţi, şi anume de faptul că au reuşit să îşi sprijine apropiaţii financiar, că au acoperit cheltuielile legate de creşterea şi educarea copiilor. Cu toate acestea, de remarcat ar fi eternul regret pe care aceştia îl resimt atunci cînd vine vorba de anii pe care i-au petrecut fără a fi aproape de cei dragi. 

Prin urmare, concluziile sunt următoarele: părinţii părăsesc ţara pentru a înregistra un cîştig mai bun, cei rămaşi acasă suferă din cauza dinstanţei, iar procesul de dezvoltare a personalităţii copiilor este avariat, ajungîndu-se la o mai prostă comunicare, uneori chiar la abuzuri. În sens larg, consecinţele migraţiei internaţionale asupra familiei se referă la declinul demografic. Având in vedere cele menţionate anterior, ar fi de recomandat ca marea masă a populaţiei să fie corect informată cu privire la consecinţele pozitive si, deopotrivă, negative, pe care le poate presupune migraţia internaţională asupra familiei; de altfel, pregătirea spirituală a emigrantului îl şi poate ajuta să treacă mai uşor peste perioada de acomodare, fără să ducă grija celor de acasă.

              Scris de: Elena VOAIDES
voaideselena1991@yahoo.com

Ce şi de ce ar trebuie să citească un tînăr ?

Orice. De la reviste la romane şi tratate ştiinţifice. Cît mai mult. Pentru că merită. Mai puţin cancanurile.

Sigur că există cluburi, televizorul sau informarea mai facilă, dar şi mai superficială, de pe internet. Cu toate acestea, cititul clasic al unei cărţi şi cititul unui blog, de pildă, nu sunt chestiuni care se exclud reciproc: poţi citi un articol ce tratează o temă anume, iar apoi aprecierile online, îmbinînd, astfel, două componente ale vieţii contemporane exclusiv în folosul tău. Binefacerile cititului vin negreşit.

Lectura – o floare rară?

Unii pretind că este irelevant dacă ai citit biblioteci întregi sau doar un ziar, întrucît acest lucru, nefiind dublat de experienţa personală, nu demonstrează decît că ştii să citeşti.

Aş îndrăzni să mă situez contrar acestei teorii; într-o lume în care tot mai puţin timp este dedicat lecturii, iar tendinţa nu este deloc încurajatoare, principalele argumente pentru care oamenii, în general, şi tinerii, în special, ar trebui să citească, ţin mai ales de documentare (fie ea voluntară sau nu), dar şi de crearea unor orizonturi de cunoaştere şi a unei culturi generale vaste care să personalizeze individul, să îl scoată din mediocritate, şi – de ce nu? – din anonimat. O discuţie despre un film bun te poate pune în valoare, la fel cum o discuţie despre o carte bună te poate scădea în ochii celorlalţi dacă nu ai parcurs-o în prealabil.

Cărţile de orice fel sunt scrise pentru ca noi să ştim. Dacă refuzăm acest privilegiu, vom fi mereu surprinşi de evenimentele din jurul nostrum, iar ne priveşte direct.

P.S.: articol preluat de aici.

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Preşcolarul sau cea de-a doua copilărie

1.   Semnificaţia generală a celei de-a doua copilării pentru dezvoltarea psihică umană

Preşcolaritatea, interval temporal cuprins între trei si şapte ani, reprezintă perioada de intensificare a capacităţilor fizice şi psihice ale copilului, făcînd posibilă adaptarea cu mediul ambiant, în cadrul căreia „principiul realităţii” a lui Freud îşi face tot mai mult simţită prezenţa oferind echilibru şi siguranţă; motiv pentru care acestui stadiu îi este atribuită denumirea de vîrstă de aur a copilăriei.

Printre aspectele care guvernează această etapă, se numără:

·                     Exuberanţa motorie şi senzorială, care facilitează adaptările;

·                     Formarea deprinderilor de autoservire şi de mînuire a obiectelor, care cresc autonomia în plan practic;

·                     Dezvoltarea proceselor psihice care pot influenţa comportamentul copilului;

·                     O vastă sete de cunoaştere şi curiozitate – stimuli ai activităţilor exploratorii;

·                     Deprinderea unei conştiinţe morale şi sociale;

·                     Constituirea bazelor personalităţii.

Adăugaţi o legendă

2.               Regimul de viaţă şi dezvoltarea fizică a preşcolarului

Familia stabileşte noi relaţii cu copilul, continuînd să fie mediul formativ dominant. Totuşi, părinţii devin mai pretenţioşi:interzic sau amînă copilului unele dorinţe sau plăceri, îl controlează, îi cer să facă lucruri într-un anumit fel. În general, alături de rudele cu care petrece o mare parte din timp, preşcolarul interacţioneză cu instituţiile preşcolare(gradiniţa), sau culturale (teatrul, cinematograf, grădina zoologică), unde sunt puşi în relaţii de confruntare, sau se desfăşoară activităţi propice dezvoltării mentale, pregătind astfel preşcolarul pentru întalnirea cu şcoala. Acum, preşcolarul doarme noaptea circa 11-12 ore iar ziua încă o oră; deasemenea îşi formează o serie de obişnuinţe igenice care îi rămîn toată viaţa.

Calitatea regimului de viaţă este exprimată de creşterea fizică. Procesele de osificare continuă, începînd schimbarea dentiţiei provizorii cu cea definitivă. Se constată modificări în funcţionalitatea glandelor cu secreţie internă: tiroida,timisul amplificîndu-şi activitatea. De remarcat sunt transformările de la nivelul sistemului nervos.Ţesutul muscular devine mai dens,dar cu ceva mai puţine disponibilităţi la nivelul mîinilor întîmpinînd dificultăţi la mişcarea mîinilor, ceea ce explică abilitatea pentru mers, fugă şi căţărat.Zona limbajului se dezvoltă foarte mult cresc posibilităţile de stăpînire şi coordonare motrică. Toate acestea conduc la o alură specifică: copil relativ înalt(116 cm) , greutatea de 22 kg, plinuţ cu tenul roz, cu privirea vioaie- dînd dovadă de inteligenţă şi exuberanţă senzorială.

3.               Dezvoltarea proceselor senzoriale între trei şi şapte ani

Preşcolarul este avid de cunoaştere, motiv pentru care se consideră că această varstă nu trebuie pierdută.

Pecepţiile vizuale şi sensibilitatea sunt mai fine, mai operative în folosire făcînd posibilă însuşirea adverbelor de loc pentru stabilirea raporturilor spaţiale:aici, acolo,sus, jos, aproape, departe,etc. Preşcolarii denumesc şi dinsting bine culorile de bază reuşind să le folosească în desen. Văzul continuă să integreze informaţiile tactile. Auzul progresează în sensul sensibilităţii auditive care devine de două ori mai fină şi se pun bazele auzului performant pentru limbile străine.Preşcolarul începe să cînte, putînd reproduce linii melodice simple. Unii preşcolari încep să citească ceasul.

 Reprezentările joacă un rol important în construirea semnificaţiei cuvintelor, în desfăşurarea gîndirii intuitive şi a imaginaţiei; s-a remarcat, aşadar, că deşi parcurg de nenumărate ori drumul de la grădiniţă acasă, nu reuşesc să reproducă acest drum cu ajutorul unor materiale adecvate (căsuţe, pomi, garduri).

4.               Limbajul copilului între trei şi şapte ani

Diferenţele dintre începutul şi sfîrşitul stadiului pe terenul limbajului sunt remarcabile. Chiar în jurul varstei de cinci ani, unii preşcolari pot surprinde prin modul corect fonetic şi ramatical în care vorbesc, vocabularul pasiv înregistrînd creşteri de la 400 la 3000 de cuvinte, fapt influenţat de prezenţa unor fraţi sau surori mai mari, preocuparea părinţilor pentru dezvoltarea copilului sau frecventarea grădiniţei. Prin imitare, preşcolarii îşi pot însuşii un număr de cuvinte noi cu care să se mîndrească, fără a avea totuşi un înţeles deplin. Cu creşterea, mijloacele nonverbale sunt subordonate conţinutului comunicării, copilul de şase ani realizînd uneori faptul că limbajul îi poate permite să îşi ascundă un gînd, o faptă, etc.

5.               Memoria şi imaginaţia

Conţinutul memorării este dat de observaţiile directe (dialog, cîntece, poezii, poveşti). După cinci ani, sunt reţinute evenimente deosebite, deci se constituie amintirile. Copiii reproduc uşor ceea ce i-a uimit, ce are rimă şi ritm, fapte din universul lor. Imaginaţia apare într-un avînt deosebit, fiind stimulată de trăirile lui afective:plăcerea, bucuria îl fac să-şi amplifice aşteptările la fel cum frica îl face să vadă în orice umbră un uriaş rău şi nemilos. Fantezia îngăduită şi cultivată la preşcolaritate va genera forţele creatoare de mai tîrziu.

6.               Particularităţile atenţiei la preşcolar

Curiozitatea preşcolarului susţine atenţia involuntară care este activă în contact direct şi faţă de alte surse care îi satisfac curiozitatea (filme, cărţi ilustrate). Mobilitatea îi permite să se integreze în desfăşurarea şi dinamica activităţilor, preşcolarul putînd, de pildă, să observe ceva şi să asculte explicaţiile educatoarei. Concentrarea şi stabilitatea sunt factori care influenţează atenţia voluntară care se instalează treptat odată cu funcţiile reglatoare ale limbajului.

Este prin urmare de recomandat ca părinţii să se îngrijească de fiecare aspect implicat în dezvoltarea umană a copilului.

Scris de: Elena VOAIDES

voaideselena1991@yahoo.com

Autocunoaşterea

 Atribuirea

  Teoriile atribuirii se preocupă de explicarea comportamentului, mai precis de explicarea cauzelor acestuia. Analiza cauzală a evenimentelor este ideea centrală a teoriei atribuirii.Această analiză cauzalăpoate arata o varietate de procese psihice de la cele mai deliberate şi conştiente, pană la automatizate.

   Începuturile  teoriei atribuirii pot fi considerate a fi în anul 1958,odata cu apariţi teoriei lui Heider. El considera că aceiaşi factori psihologici care acţioneză în cazul percepţiei obiectelor operează şi atunci cînd percepţia este direcţionată către stimulii sociali. Astefel,impresia oamenilor despre o anume persoana poate fi infuenţată de comportamentul persoanei, locul în care se desfăşoarăacesta, credinţele celui care percepe comportamentul despre tipul de oameni care pot efectua un astfel de comportament sau de modul în care este perceput comportamentul(în mod direct sau din auzite). În conformitate cu teoria lui Heider , oamenii încearcă să localizeze cauzele unor evenimente sau comportamente fie în interiorul persoanei, fie în mediul înconjurător.Abilităţile şi motivaţia sunt necesare pentru a detrmina producerea comportamentului .

    În general, oamenii sunt motivaţi să aibă o înţelegere cît mai corectă asupra lumii lor sociale pentru a putea să o controleze, în sensul că sunt capabili să prezică evenimetele (de ex.: comportamentul celorlalţi).

   Teoria inferenţei corespondente(Jones şi Davis)

Această teorie poate fi văazută ca o teorie a alegerii; cel care percepe porneşte de la faptul că actorul social a ales în mod liber să se comporte aşa cum o face, iar acest comportament este văzut ca fiind ales dintre altele potenţiale.

Corespondenţa apare atunci cînd comportamentul (ex:agresiv) poate fi descris în mod similar prin dispoziţii(trasatură agresivă) ce conduc sau determină respectivul comportament. În timp ce facem atribuiri dspre  comportamentul cuiva noi putem avea expectanţe bazate pe categoriile sociale (sexul,profesia).Spre exemplu, dacă un elev solicită profesorului său cît mai multe teme pentru acasă (comportament ce contrazice expenctanţele pe care le avem în general despre categoria socială de „elev”), un observator poate sa deducă că elevul este harnic şi interesat de materia respectivă.

   Modelul covarianţei(Kelley, 1967)

Acest model este bazat pe judecarea sau analiza covarianţei; acest tip de judecată afirmă că dacă două variabile apar împreună într-o anumită situaţie, atunci între  ele ar trebui să existe o relaţie de tip cauză-efect.Spre exemplu,daca o persoană strănută de fiecare dată cînd apare pisica, atunci există o covariaţie între strănutul persoanei şi apariţia pisicii.

  Kelley a propus o altă succesine de procese pentru atribuire atunci cînd nu toate informaţiile sunt la dispoziţia celui care face atribuirele.Observatorii se pot baza pe rolul condiiilor exterioare care au determinat un anume comportament al unui actor social.Să presupunem că o persoană ştie că Jane a luat 10 la un examen.Poate să deducă pe baza acestui fapt că este ea o persoană inteligentă?Acest lucru depinde de dificultatea examenului,iar dacă consideră că examenul este extrem de dificil,probabil că va trage concluzia că Jane este într-adevăr o persoană inteligentă.

    Erori şi tendinţe în atribuire

  Erorile şi tendinţele în atribuire pot fi determinate de interferenţe ale emoţiilor sau motivaţiei. Comportîndu-se ca nişte oameni de ştiinţă naivi, oamenii sunt pe deplin capabili să facă inferenţe raţionale şi normative despe cauzele evenimentelor.Însa trebuinţele pe care oamenii le posedă (ex:trebuinţa de control, de a se percepe pe sine pozitiv) pot să interfereze cu procesul atribuirii producînd erori şi tendinţe.

Oamenii pot să  exagereze gradul de corespondenţă ce există între un comportament şi cauza care stă la baza lui, mai ale atunci cînd ei sunt în mod personal afectaţi de acel eveniment sau comportament.Prima tendinţă se referă la situaţia în care acţiunile altuia au consecinţe neintenţionate faţă de  observator.

    Explicaţiile cognitive sau perceptuale sugerează că eroarea fundamentală a atribuirii şi diferenţa actor observator ar putea fi universale, deoarece ele ţin de structura sistemului nostru perceptiv (ex:diferenţele culturale).

Scris de: Elena VOAIDES
voaideselena1991@yahoo.com

Însemnări despre...

                                                      de Max Weber

Max Weber, economist si sociolog, s-a născut la Erfurt la 21 aprilie 1864 şi a murit la Munchen la 14 iunie 1920. Weber este recunoscut ca fiind unul dintre fondatorii sociologiei moderne, aducînd şi importante contribuţiei culturii, conectînd mediile religios, politic şi economic. El şi-a început cariera la Universitatea din Berlin, şi mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena şi la Universitatea din München. Notorietatea sa se datorează, în primul rînd, unui amplu studiu asupra originilor capitalismului, Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1904 – 1905). A fost o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles.

Structura cărţii

Teorie şi Metodă în Ştiinţele Culturii numără 180 pagini, împărţite în trei eseuri care pun bazele unei teorii a ştiinţelor sociale .Volumul a apărut în Romînia în anul 2001, la editura Polirom, Iaşi. Titlul reuneşte trei dintre cele mai deosebit de importante studii ale lui Max Weber, privitoare la principiile cercetării şi cunoaşterii obiective, de ordin ştiinţific, în ştiinţele sociale, politice, care ţin de economie, şi de istorie.

Caracterul “obiectiv” al cunoaşterii în domeniul ştiinţelor sociale şi politice (1904)

Revista “Arhiva pentru ştiinţă socială şi politică socială” la care autorul publica reprezintă pretextul pentru a ridica o serie de probleme specifice ştiinţelor sociale şi are ca obiectiv căutarea adevărului ştiinţific ca ordonare raţională a realităţii empirice. Încă din primele pagini, se precizează faptul că scopul nu este dat de oferirea de soluţii, ci mai degrabă de aflarea răspunsului la întrebarea legată de adevărurile obiectiv valabile din domeniul ştiinţelor culturii. Procesele economice şi nu numai sunt dictate de legi naturale; acesta este unul dintre motivele pentru care se încearcă separerea între “cunoaşterea a ceea ce este” şi “cunoaşterea a ceea ce ar trebui să fie”, aşadar situaţia actuală versus situaţia ideală. Autorul avertizează asupra faptului că, prin aplicarea etichetei de “etic” tuturor idealurilor culturale, a scăzut puterea termenului, fără a spori obiectivitatea acestor idealuri. Deoarece cultura se bazează pe simboluri, iar simbolurile trebuie să aibă sens pentru a putea fi, înțelegerea lor este esențială înțelegerii societății în ansamblul ei. Orice reflecţie privind factori ai acţiunii este legată de două concepte fundamentale: scop şi mijloc.

Fără a nega importanța bogăției materiale, Weber a adăugat judecăţile de valoare pe care oamenii le fac unii despre alții, și care pot contribui la diferențierea de clasă.  Evaluarea ştiinţifică a judecăţilor de valoare şi emiterii lor nu îşi propune numai înţelegerea scopurilor propuse şi a idealurilor pe care se bazează, ci urmăreşte să ofere modalităţi de analiza critică a acestora. O importantă menţiune o reprezintă faptul că o judecată de valoare trebuie întotdeauna sprijinită de etaloane valorice, şi nu de speculaţie. Autorul susţine că idealurile supreme ce ne animă se actualizează numai prin confruntarea cu idealurile altora şi că o ştiinţă empirică nu poate învăţa pe nimeni “ce trebuie să facă”, ci doar “ce poate”, şi – uneori – “ce vrea să facă”.

Omul de ştiinţă tratează chestiuni socio-economice pentru care pot fi distinse procese şi complexe de procese, norme sau instituţii care, la rîndul lor, clasifică fenomenele în:

·              Propriu-zis economice;

·              Relevante economice;

·              Condiţionate din punct de vedere economic, fiecare cu particularităţile sale, necesitatea satisfacerii nevoilor atingînd şi conţinutul nevoilor culturale.

Ştiinţele culturii sunt, din perspective autorului, toate disciplinele care au ca obiect cercetarea proceselor vieţii umane prin prisma semnificaţiei lor culturale. Un idealtip constituie o instanţă total neutră care reclamă perfecţiunea pur logică şi care nu trebuie amestecată cu niciun alt fel de apreciere, existînd la fel de bine idealtipuri ale istoriei, ca şi idealtipuri ale religiilor.

Studii critice în domeniul ştiinţelor culturii (1906)

Cu privire la controversa cu Edward Meyer, care a fost un mare istoric german de la începutul secolului al XX-lea, ale cărui concepte-cheie erau libera voinţă şi întîmplarea în istorie, Weber îşi propune în mod deliberat să evidenţieze imperfecţiunile formulărilor lui Meyer, cu o întreagă serie de argumente verosimile, printre care şi acelea că faptele pot fi supuse interpretării, care le dă relevanţă din punct de vedere istoric, iar prezentul nu poate avea semnificaţie istorică imediată, viitorul “decizînd” asupra acestui aspect.

Aşadar, autorul se situează în opoziţie cu cele afirmate de Edward Meyer în lucrările sale, aducînd în sprijinul său faptul că semnificaţia cauzală a faptelor umane idividuale poate, uneori, echivala cu cauzalitatea istorică, aşa cum s-a întîmplat, de pildă, în cazul bătăliei de la Marathon.

Sensul “neutralităţii axiologice” în ştiinţele sociologice şi economice (1917)

Economistul şi sociologul german ridică problema neutralităţii în contextual în care acţiunile noastre pot influienţa un fenomen prin luarea, în ceea ce îl priveşte, a unei poziţii aprobatoare sau dezaprobatoare, bazată pe aprecierile noastre critice.

Se merge pe diferenţa dintre curs şi discurs; un alt termen controversat este “judecată de valoare”, care, spune autorul, este evaluarea de fenomene, dezirabile sau indezirabile din punct de vedere etic, cultural şamd. Se insistă asupra faptului că sintagma “raportare la valori” desemnează interpretarea filosofică a interesului ştiinţific ce comandă selecţia şi formarea obiectivului unei cercetări empirice. O altă chestiune pe care Max Weber o priveşte critic este folosirea termenului “progres”. Acesta poate sugera o progresie prin diferenţiere, o intesificare a valorii, o raţionalitate tehnică progresiva a mijloacelor, dar niciodată o adaptare.

Concluzii

Teorie şi metodă în ştiintele culturii este o creaţie care se adresează specialistului, dar vorbeşte şi maselor de cititori de rînd, prin chestiunile de interes general pe care le abordează. De-a lungul volumului, savantul german este uşor repetitiv, tocmai pentru a accentua anumite idei pe care le consideră importante, făcînd, totodată, trimiteri la principii evocate de Adam Smith, Karl Marx sau Kant. Textul este, aşadar, o cercetare, un studiu critic ce vizează obiectivitatea cunoaşterii faptelor social-istorice sau neutralitatea de principiu si de metodă a gînditorului.

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Cu schiurile vechi, pe pîrtia cea nouă

 - reportaj -

Temperaturile scăzute de la sfîrşitul săptămînii trecute i-au bucurat mult pe locuitorii municipiului Piatra-Neamţ. Frigul a „fărămiţat” neaua apoasă căzută în timpul săptămînii, astfel încît schiurile împrumutate de la vecini sau prieteni au fost de mare folos; şi se pare că vor fi puse la treabă serios deoarece se anunţă a fi ultimele zvîcneli ale iernii.

Unele schiuri alunecă pe pîrtia proaspăt inaugurată deşi dau senzaţia de... inedit. O pereche de „scînduri” subţiri, nu mai lungi de un metru şi jumătate, îndoite bine în sus şi ascuţite la un capăt, fără vreun dispozitiv futuristic de prindere a piciorului, nu reprezintă o raritate pe investiţia municipalităţii de pe dealul Cozla din Piatra-Neamţ. Miroase încă a Crăciun.

Simple dovezi de curaj

Printre schiurile normale care includ clăpari şi costum, pot fi remarcate şi echipări  mai aparte. Fie că sunt închiriate sau împrumutate, nu par a fi considerate periculoase de ceilalţi. Un asemenea mecanism este folosit iarna pe derdeluşuri şi de mezina familiei Voaideş, Elena, în vîrsta de 13 ani. Nenea Mihai (nr.-vecin) a făcut schiurile astea. Sunt din lemn de frasin şi mi-a povestit şi cum se fac. Se ia surcica (nr.-scîndura), se şlefuieşte puţin, se bagă în apă fierbinte şi apoi se îndoaie la vîrf. Legăturile le face din cauciuc bătut în cuie pe margini, dar trebuie bătute cu atenţie ca să nu iasă în talpa schiului, relatează tînăra. Adolescenta ne face şi o demonstraţie: îşi bagă ghetele în legăturile schiurilor şi, cu un zîmbet voios, dar totodată inconştient, probabil specific vîrstei şi atmosferei, îşi dă pur şi simplu drumul la vale. Sunt greu de manevrat. Mai ales pe zăpada afînată. Noroc că e pîrtia dreaptă. Oprirea ţine mai mult de experienţă şi noroc: căzătură controlată sau îţi laşi greutatea pe o parte, ceea ce echivalează cu frînarea.

Mamele, numai cu sania

Schiatul fie el şi pe schiuri normale, nu pe „scîndurile” înguste, este un sport dedicat exclusiv copiilor, bărbaţilor şi turiştilor. Mămicile ceva mai tinere care-şi însoţesc copiii nu se încumetă nici să le probeze. Ele se mulţumesc cu clasicul săniuş, iar cînd se strîng în grupuri mai mari, reuşesc să  adune în jurul lor şi micuţii. În general, ieşim cu copiii în weekend-uri şi ne distrăm pînă la epuizare, mai ales că funcţionează instalaţia de nocturnă şi tunurile de zăpadă, spune cu sclipire în ochi mama Elenei, Veronica (34 ani). Copii din oraş, dar şi din regiunile învecinate se bucură de ultimele zile de iarnă şi de zăpadă, mai ales că la urcare pot utiliza, contra-cost, desigur, telescaunul.  E mult zgomot şi forfotă pe pîrtie, dar nimeni nu pare deranjat, cu toţii zîmbesc. Şi căzăturile nu mai sunt dureroase, ci mai amuzante ca niciodată. Ai senzaţia că toată lumea se cunoşte cu toată lumea, e un tărîm în care nu există agende, îndatoriri, griji sau stres. Asta poate şi pentru că sunt mulţi copii. În orice caz, cît timp e zăpadă, atmosfera e de vacanţă. Odată cu lăsarea serii şi înteţirea frigului, oamenii părăsesc acest tărîm. Dar dacă va ninge, vor reveni, cu siguranţă şi mîine.

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com