Petre Ţuţea

Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.

Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:

" A însemnat să fim noi înşine..." (vezi lucrarea Petre Tuţea - Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).
În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.

După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate:

"– Tot ce-am suferit – declara Petre Tutea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă... dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor... greu de istorie şi de viitorul lui strălucit". (ibidem).

Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii:

"– Un Român absolut trebuie să fie legionar", spunea el. "Corneliu Codreanu a fost o PERSONALITATE. Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Si Codreanu a avut acest har, a facut o Miscare puternică" (ibidem). Pentru ca tot el să revină şi să adauge:

"– Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român" (ibidem).
Continuu sub observaţia agenţilor securităţii comuniste după eliberarea sa din închisoare, Petre Ţuţea a suferit enorm, dar cu stoicism, şicanele repetate ale acestora. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă de lângă Cişmigiu, au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale la care acesta lucra.

Marele român Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 Decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului "Cristiana" din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: "Ce înseamnă un om de dreapta?", câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Tutea a răspuns simplu:
"– Român absolut, asta înseamnă!" (ibidem)

Sursa: www.tutea.ro

Cine a trădat: Mareşalul Antonescu sau Regele Mihai?

Pe când Mareşalul Ion Antonescu a murit ca un erou în slujba neamului, străpuns de gloanţele comuniştilor evrei, Regele Mihai I a ales să abdice pentru a face loc ororilor comunismului. După 1990, familia regală şi-a recăpătat pământurile, devenind una dintre cele mai avute din România, în timp ce ginerele Radu Duda, ajuns colonel de armată peste noapte, s-a lansat în cursa prezidenţială din 2009 cu binecuvântarea socrului, din care s-a retras ca un laş!

Generalul american C.V.R. Schuyler, 2 iunie 1946: “Mihai a considerat că moartea lui Antonescu fiind dorită de sovietici şi de comunişti, trebuia să le facă pe plac, conservându-şi astfel Tronul. O laşitate nedemnă de un cap încoronat”. Dacă românii vor monarhie, să pună pe tron un român cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste pentru neamul românesc şi ţară, NU UN MASON din seminţia Hohenzollernilor.Preşedintele Traian Băsescu l-a atacat extrem de dur pe Regele Mihai, pe care l-a catalogat drept “slugă la ruşi”. “Abdicarea Regelui a fost un act de trădare a interesului naţional al României. Un act de trădare din partea Regelui. Ăsta e punctul meu de vedere. Pentru majoritatea dintre noi, Ion Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi ţiganilor. Nimeni nu spune că România avea un şef de stat atunci, ăsta a fost doar prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele”, a declarat, miercuri seara, preşedintele Traian Băsescu, în emisiunea “Evenimentul Zilei”, difuzată de B1 TV.

Întrebat dacă ar fi dat acelaşi ordin ca mareşalul Antonescu în 1941 ”soldaţi români, treceţi Prutul!”, şeful statului a răspuns afirmativ. “Da, pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil că aş fi făcut-o”, a spus Băsescu, citat de NewsIn.

Executia mareşalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la Jilava. Ion Antonescu a cerut să fie executat de armată, dar a fost refuzat. În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. S-a ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. Şeful gardienilor l-a împuşcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat decesul, aşa că a mai fost nevoie de încă un glonţ în piept. În ciuda acestor măsuri, Antonescu şi generalul Vasiliu mai prezentau semne de viaţă. Seful gardienilor a luat o puşcă şi a tras trei patru focuri în corpul lui Antonescu. Doctorul a constatat decesul mareşalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într-un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum şi înregistrate de câteva camere de luat vederi. Filmele se află la Ministerul Justiţiei.

În mai 1946, pentru a demonstra faptul că executarea lui Ion Antonescu ar fi fost dorită de întreg Poporul Român, comuniştii şi aliaţii lor (între care cei din Uniunea Populară Maghiară, corespondenta UDMR-ului de astăzi) au organizat în toată Ţara manifestaţii de susţinere a condamnării la moarte. Poliţia a raportat, de peste tot, şi numărul participanţilor la Ploieşti – 1.000; la Galaţi – 12.000; Constanţa – 10.000; Braşov – 1.500; Sibiu – 20.000; Târgu-Mureş – 3.000; Craiova – 2.000 etc.. Dar, fiind campanie electorală pentru alegerile parlamentare, în multe locuri prilejul a fost folosit şi pentru a fi atacate partidele istorice; s-a ajuns chiar la devastarea sediilor acestora, precum la Turnu-Măgurele, Luduş, Caransebeş. În Transilvania, în centrele cu populaţie numeroasă maghiară demonstraţiile împotriva lui Antonescu s-au transformat în manifestaţii iredentiste maghiare; ungurii cereau asasinarea Mareşalului şi pentru că acesta era simbolul patriotismului românesc. La Cluj, prilejul a fost folosit, de către cei 6.000 de participanţi maghiari, ca să protesteze împotriva recentei hotărâri a Conferinţei de Pace de la Paris (7 mai) de a retroceda României întreaga Transilvanie, anulând astfel efectele Diktatului de la Viena din 1940. 

Marea manifestatie legionara din Iasi, 8 octombrie 1940. Regele, Maresalul si Horia Sima

Organizatorii comunişti de la Bucureşti au avut şi alte surprize. La Târgovişte, de exemplu, după manifestaţie unii participanţi au scandat: „Sus Antonescu!”, „Jos Guvernul!”, „Trăiască Mareşalul!”. S-a voit să se demonstreze că însăşi Armata dorea execuţia lui Ion Antonescu. De aceea, în garnizoane au fost trimişi reprezentanţi ai Guvernului ca să monteze astfel de aprobări colective. Dar, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ. Sunt mai multe rapoarte în acest sens ale Poliţiei şi Siguranţei. Cel privind consultarea ostaşilor din Garnizoana Odorhei este datat 22 mai 1946 şi poartă titlul Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu: „Garnizoana din Odorhei a primit ordin ca să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva acestei condamnări. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul MSTM. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, însă şi de data aceasta toţi militarii prezenţi au fost împotriva condamnării”. În multe alte locuri, mai ales din Transilvania, s-a întâmplat la fel. Într-un „raport contrainformativ” al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, din 1 iunie 1946, se scrie: „La Centrul de Instrucţie Grăniceri rezultatul votului asupra Sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-mareşalului Antonescu a fost: un vot pentru, iar restul contra”. Rapoarte cu conţinut asemănător au venit din întreaga Ţară. Toate reflectau sentimentul larg popular. 

Pentru români, Mareşalul era un erou. Pentru maghiari era un inamic al aspiraţiilor lor revizioniste. În aceste condiţii, trebuie menţionat comportamentul deplorabil al Regelui Mihai, remarcat şi de străini. Generalul american C.V.R. Schuyler raporta, la Washington, pe 2 iunie 1946: „Toate elementele societăţii bucureştene par consternate de execuţie. Se pare că aproape toţi se aşteptau ca Regele să comute sentinţele în ultima clipă. S-au exercitat presiuni teribile în acest sens asupra lui din toate părţile”. Mihai, însă, a considerat că moartea lui Antonescu fiind dorită de sovietici şi de comunişti, trebuia să le facă pe plac, conservându-şi astfel Tronul. O laşitate nedemnă de un cap încoronat. „În general – scria generalul american – poporul apreciază că nu s-a dovedit nimic împotriva Antoneştilor, în afara faptului că au pierdut războiul.” Vestea execuţiei a trezit un val de indignare. În toată Ţara au fost răspândite manifeste de condamnare a asasinilor. În cel din care Poliţia a descoperit multe exemplare în Bucovina şi Transilvania de Nord se scria: „Popor Român, în ziua de 1 iunie, contrar voinţei Poporului, a fost omorât mişeleşte la Jilava, în prezenţa Guvernului criminal, cel mai mare fiu al Neamului nostru, Mareşalul Ion Antonescu. Români! Acela care a luptat pentru dreptatea sfântă a acestui Popor, Generalul Conducător care şi-a închinat Patriei toată puterea fiinţei lui, azi nu mai este în mijlocul nostru… Sfânt martir! Te-ai ridicat la Ceruri ca să veghezi de acolo destinul Neamului nostru. La mormântul tău cald venim cu lacrimile durerii…”. După 1989 s-a crezut că se va face dreptate Mareşalului, anulându- se sentinţa nedreaptă din 1946. Veterani de război, istorici, oameni politici au înfiinţat, în 1991, Liga Mareşal Ion Antonescu. Cel mai cunoscut dintre conducătorii săi a fost istoricul Gheorghe Buzatu. Prin grija Ligii au fost ridicate Mareşalului câteva monumente, numele i-a fost dat câtorva străzi din mai multe oraşe (în Transilvania, cel mai mare opozant al unor asemenea iniţiative a fost UDMR), au fost organizate sesiuni ştiinţifice şi comemorări (una din ele la Valea- Mare, Covasna, 1 iunie 1997). În iunie 1991, când se împlineau 45 de ani de la asasinat, a fost iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian (evreu – n.m.), fost ministru comunist al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămâni. 

1947: Regele Mihai si Gh. Gheorghiu Dej

Ecoul a fost major, inclusiv peste hotare; în Senatul S.U.A. a fost adoptat un protest. Dan Marţian a venit la tribuna Camerei Deputaţilor pe 26 iunie 1991, întrebând indignat: „Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest lucru? Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi – dar nu numai noi – societatea nord-americană, Statele Unite au fost şocate de acest lucru. Cum este posibil, cum este posibil ca să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au nimic de spus?” În timpul Guvernului Adrian Năstase, cu Ion Iliescu (origini ţigăneşti şi evreieşti – n.m.) (vechi adversar al lui Antonescu, pentru că-l trimisese pe tatăl său, Alexandru Iliescu, spion sovietic, în Lagărul de la Târgu-Jiu) din nou preşedinte al Ţării, în 2003, toate monumentele Mareşalului au fost dărâmate, numele de străzi şterse, manifestările interzise; sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea era pusă orice prezentare conform adevărului istoric făcută lui Ion Antonescu. După o jumătate de secol, comuniştii din 1946, prin urmaşii lor, obţineau o nouă victorie. În 1994, cerusem procurorului general al României un recurs în anulare în cazul procesului din 1946. Nu s-a aprobat. Acelaşi recurs în anulare a fost cerut, după 2000, şi de alţii. Cererea va fi respinsă din nou, în mai 2009, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; „Gardianul” din 23 mai 2009 concluziona: „Conform tradiţiei inaugurate de Ulpian, sentinţa de condamnare a lotului Antonescu ţine loc de adevăr”.

 Dar, în pofida inamicilor săi, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român.

  

Surse: Realitatea.net, Condeiul Ardelean, wikipedia                                         Scris de: Razvan OCHIANA

                                                                                       razwan_vs@yahoo.com

Interviu cu un bătrîn legionar

A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de gratie 1949, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: 

"Neacceptând să devin informator, de la Canal, am fost trimis la Craiova, însă am fost oprit în carantină la Piteşti, pentru zece zile. Acolo, n-am dormit deloc, că tot aşteptam să coboare Ţurcanu.
Însă acesta, spre norocul meu, fusese mutat la Gherla.
După cele zece zile, de la Piteşti, am fost trimis la Craiova, pentru un proces. Apoi, la întoarcere, m-au adus din nou la Piteşti, tot pentru zece zile. De la Piteşti, m-au trimis la Jilava şi în primăvara anului 1952, ajung la Gherla, unde teama mea cea mai mare era că îl voi înâlni din nou pe Ţurcanu. Dar, alt noroc! Ţurcanu fusese mutat la Bucureşti cu puţin timp înainte să ajung eu acolo.
Apoi, am fost scos la munca cea mai grea, la perii de pir. Problema era că pirul acela fiind umed, rodea buricele degetelor şi le lăsa sângerânde.
La câtva timp după aceea, am fost acuzat că am trădat marea cauză a demascării, adică prevenisem pe câţiva să se ferească de studenţi, pentru că sunt chemaţi să raporteze.
În urma acestui fapt, m-au trimis la izolare. La parter, erau TBC-iştii care aşteptau să moară, aşa că erau microbi peste tot şi la etaj era izolarea, unde săptămânal eram bătut. Asta a durat luni de zile.
Condiţiile de detenţie erau mizere. Dormeam pe jos, ni se dădea o zeamă chioară şi la un moment dat, am început să nu mai simt frigul, să transpir, să nu-mi mai fie foame şi, în final, să scuip sânge. Aşa am dus-o luni de zile şi mi-am dat seama ca sunt TBC-ist."

Domnul Neculae Purcărea este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi artişti români, care s-a dedicat de-a lungul vieţii sculpturii tradiţionale a lemnului. Nu e nevoie decât să-i deschizi poarta sculptată pe care se regăsesc motive decorative străvechi, precum rozeta, colţul de lup, zig-zagul, vârtejul sau “soarele de dimineaţă”, frânghia sau simbolul şarpelui, pentru a face trecerea într-o lume a tradiţiilor străvechi plină de însemnătate, pe care d-nul Neculae Purcărea a vrut s-o însemneze şi pe fiecare piesă de mobilier sau obiect decorativ din casa în care trăieşte. E ca şi când întri brusc în alt univers, încât te simţi privilegiat să fii acolo, ştiind că fiecare obiect din casă are povestea lui. Întocmai ca d-nul Purcărea, care, la cei 88 de ani ai săi, a trecut prin multe evenimente şi a cunoscut oameni care i-au schimbat viaţa. Până şi modul în care a învăţat să sculpteze, este cu totul neobişnuit pentru noi, asta pentru că a trebuit să suporte 20 de ani de închisoare în temniţele comuniste.
- Domnule Neculae Purcărea, v-aţi născut în anul 1923, aici în Braşov. Cum au fost anii copilăriei dvs în Braşovul de acum 70 – 80 de ani? Ce vă amintiţi cu plăcere de atunci?
Copilăria pe vremea aceea era simplă, dar plină de bucurii. Copilul n-are griji, n-are necazuri, decât aşa, pe ici, pe colo, efemere. În rest, vacanţele le petreceam prin grădini, prin pădurile de-aproape; mergeam prin toate poienile care erau încărcate cu fructe şi ne umpleam sânul cu mere, pere, cireşe, cu ce fructe găseam. Mai veneam acasă la prânz, dar sporadic, atâta cât să mai luăm de la mama câte-o bucată de pâine cu ceva. Atunci totul era simplu; nu era nici moda, nici măcar tentaţia de a fi mai altfel decât ceilalţi copii.
Nu era nici radio. După aceea, la Liceul Şaguna, unde am făcut cursul inferior, era obligatorie uniforma, cu număr, cu capelă, cu tot. Toţi eram la fel.

- Ce-i însufleţea pe copii şi pe tineri în acea perioadă? Cum aţi ajuns să vă alăturaţi grupării legionare?
Când eram eu copil, era exact perioada când mişcarea legionară era în ascensiune. Şi noi, copii fiind, ne luam după grupul cu fanfara militară şi după cântece. Şi aşa am prins şi noi, încetul cu încetul, dragostea de mişcarea legionară. Aşa ne-am inspirat. În plus, în perioada aceea, la mine locuia profesorul Ion Faur din Râşnov (că de-acolo era mama). El era doctor în teologie, un om deosebit, care aduna în jurul lui toţi profesorii de la Şaguna.
În 1936, apăruse la Şaguna o pleiadă de tineri profesori – majoritatea legionari, care toţi veneau aici şi discutau. Noi, copiii, trăgeam cu urechea şi ne plăcea ce auzeam: se vorbea despre biserică, despre neam, despre necesităţile neamului.

- Ce însemna pentru dvs un legionar pe vremea aceea? Cum înţelegeaţi dvs această grupare?
Cinstit să-ţi spun, n-am înţeles la vârsta aceea, dar vorba lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989), care a fost întrebat: Cine te-a făcut ortodox? , la care el a răspuns: Clopotele; că el, copil fiind, se ducea şi la sinagogă, şi la biserică. Pentru el, era totuna, tot slujbă era. Şi-n felul acesta zic şi eu: Cine te-a făcut legionar? Cântecul. Nouă ne plăceau cântecele. Şi melodiile, şi versurile. Aşa, încetul cu încetul, am dăruit joaca acestui crez. Fără să ne dăm seama. Am fost şi puţin dirijaţi, bineînţeles. Ne înâlneam în şedinţe comune cu cei din Făgăraş, cu cei de aici din Braşov, din Ploieşti. Atunci l-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – d. 1 mai 2006), dar şi pe alţii.
Apoi, am avut nişte instructori excepţionali. Vedeţi, ca să te ataşezi de cineva, trebuie să-ţi fie un exemplu. Ori noi, asta am avut. Nişte oameni extraordinari! Cine ne-a educat pe noi, şi pe mine, şi pe Ion Gavrilă, a fost Gicu Apostolescu, în care vedeam într-adevăr un om pe care puteam să-l urmez, care ne inspira, care ne dădea curaj, care, în fond, ne creştea. În felul acesta, după anul 1940, am continuat să ţinem şedinţe, însă acestea erau pur şi simplu educative. N-aveau nimic politic în ele. Nu purtam arme şi nici n-a fost vreodată vorba de aşa ceva. Însă era bucuria de a ne întâlni cu toţii şi de a creşte împreună. Asta a fost mişcarea legionară. A crescut, a zidit. Lupta antisemită nici nu exista şi nici nu ştiam noi de aşa ceva atunci.
Ei, în 1942, am intrat la închisoare. Şi acolo am început şi noi să înţelegem cam ce-i mişcarea legionară şi de ce se temeau ei de noi. Pentru că la închisoare n-am avut voie să avem cărţi legionare, dar în schimb, aveam cartea lui Antonescu, Pe marginea prăpastiei, în care, Antonescu pentru a combate mişcarea, dădea fel de fel de citate din principiile mişcării (legate de muncă, de conduită etc), ori noi pe acestea le învăţam şi ni le însuşeam aşa din mers, pentru că eram doar nişte copii. Din cârpe, ne făcuserăm o minge şi ne jucam cu ea în închisoare. Ba cu mingea, ba cu ţurca.
Şi apoi, bineînţeles, eram grozavi! Ne războiam cu administraţia, ne războiam cu primul gardian, pentru te-miri-ce. Şi nu ne dădeam seama că poate fi şi mai rău. Toţi tânjeam după libertate. La ora aceea, aveam puţin peste 18 ani.

- Cum privea tânărul Nicolae Purcarea cei 15 de ani pe care urma să-i petreacă în închisoare?
Vă făcuserăţi un plan prin care să puteţi depăşi orice chin?
Aveam program. Şi învăţam, şi ne jucam, şi învăţam, şi ne jucam, iar duminica venea un preot – părintele Popescu, din Piteşi, care ne ţinea o slujbă. Un fel de catehizare, că noi toţi aveam Noul Testament la noi şi citeam în toată ziua câte un fragment.

-Povestiţi-mi despre perioada acelor ani grei. Unde aţi fost prima dată închis?
Prima dată am fost închis aici la Braşov, după aceea ne-au mutat la Piteşti, prin via Văcăreşti. Acolo am cunoscut mizeria umană, pentru că era tot felul de lume, toţi aşa-zişii legionari. Dar, pe parcurs, s-a dovedit că nu toţi au fost legionari. Pentru că, a fi legionar înseamnă – acum vă spun asta după maturizare – a avea anumite trăiri. A fi bun creştin, în primul rând. Pentru că mişcarea legionară n-a făcut altceva decât să deschidă porţi: spre sfinţenie, spre eroism, spre cinste. Asta a vrut să facă. Oriunde-ai fi, să fii cinstit: cu banii tăi, cu banii publici; să nu te joci. Acesta e marele şi simplul adevăr pe care mişcarea legionară vroia să-l creeze. S-au făcut şi greşeli, nimic de zis. Dar, nu uita: când izvorul porneşte din pădure şi trece peste stânci, durează până intră în făgaşul lui vijelios. Aşa a fost şi cu mişcarea legionară, până şi-a găsit albia, că dup-aceea a intrat în făgaşul ei. Când căpitanul Corneliu Codreanu (foto dreapta sus) a lansat doctrina şi toate principiile, atunci s-a ajuns la o maturizare.
Vedeţi, norocul nostru care a fost? Că am rezistat 20 de ani în închisoare. Cum am făcut asta? Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură. Că toţi aveam acolo, tot felul de profesori. Care mai de care mai ştiutor.

- Care au fost “colegii” dvs de chin? Şi ce-aţi învăţat de la fiecare?
La Aiud, am stat şi cu nea’ Petrică Ţuţea (foto cu familia sa). Domnule, la el ştiinţa era un fel de joacă. Pentru că era de-ajuns să-l zgândări puţin într-o problemă şi el se declanşa. Pentru că mama mi-a spus, că “Dacă la 30 de ani nu am capu’ cât o baniţă, nu însemn nimic” şi “dacă la 40 de ani nu eşti deja înstărit, avut şi la casa ta, nu eşti om”(Petre Ţuţea). Ori el, săracul, n-a avut parte. Pentru că, tocmai în perioada aceea în care putea să dea mai mult, a fost începutul detenţiei lui. El nu se vroia conducător, dar se vroia legislator. El să emane legi, el să emane reguli şi conduite de viaţă. A fost pentru noi un mare exemplu. Şi ne plăcea.
Norocul era că mai mergeam la muncă şi el stătea şi vorbea toată ziua. Aveam o curticică pentru muncile interioare la Aiud şi el stătea pe un scaun şi povestea toată ziua, până venea gardianul şi-l scutura: Bă Ţuţeo, tu n-auzi că trebuie să taci odată?
Tot el ne povestea: Mă obligau să scriu împotriva lui Maniu, ori eu, cum să scriu împotriva lui Maniu? Sau a unui confrate. Cum să scriu împotriva unui confrate?
Avea o cinste înnăscută.
L-am mai întâlnit apoi în Bucureşti, după 1964.
Până la moarte a fost neschimbat. N-avea noţiunea valorilor materiale, n-avea noţiunea banului, dar a trăit aşa. Norocul a fost că cei care îl cunoşteau, îl preţuiau. A fost un om deosebit. Păcat că s-a dus tocmai când ţara are mai mare nevoie de un astfel de om şi de alţii ca el: Cioran, Noica şi alţii.
Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Părintele Stăniloae (foto dreapta, cu familia sa). Dar izolarea era aşa de mare, încât tot ce vorbeam, comunicam prin codul Morse şi aşa ştiam cine e alături, cine a venit, cine pleacă. Sau, dimineaţa când ne trezeam, ascultam ultima poezie a lui Radu Gyr, tot prin Morse. Învăţasem alfabetul Morse, aşa, pe parcurs. Şi aveam noi sistemul nostru, prin care nu trebuia să spună tot cuvântul şi aveam semnele noastre prin care răspundeam dacă am înţeles, ca să poată trece mai departe.
Din cauza izolării, lucrul cel mai grav în închisoare era amorţirea minţii. Boala cea mai grea în închisoare, nu era alta, decât deznădejdea. Pierzându-şi credinţa, omul intra în deznădejde şi atunci era pe jumătate mort. Nu mai mânca, se slăbea şi se ducea.
A venit în celulă un cetăţean, s-a aşezat pe colţul patului şi stătea. Şi când l-am văzut aşa, am început să-i pun întrebări, ca să-l fac să vorbească. Era pictor.
- Cum, sunteţi pictor şi dvs tăceţi? Nu vreţi să ne povestiţi de-ale picturii?
Aşa l-am scos din amorţire. Că dup-aceea, spunea la toţi: Nae Purcărea m-a readus la viaţă!
Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni, psalmi, poezii, orice! În felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea ceva. În ziua de azi, de ce se năruiesc pensionarii iute? Pentru că nu mai au un ţel în viaţă. Cei care au ceva de făcut în mod continuu, îşi păstrează încă prospeţimea, şi fizică, şi psihică. În închisoare, dacă prindeam un profesor de logică, învăţam logică; cu unul de germană, învăţam germană. Numai rusă n-am învăţat, deşi am avut acolo un profesor universitar de teologie deosebit – Ioan Georgescu (16 martie 1889 – d. 4 martie 1968). O somitate în materie şi cu o memorie formidabilă! A stat 10 ani în Siberia! El a fost numai în lagăre speciale, unde erau foşti ambasadori, foşti miniştri care cădeau în dizgraţie şi erau trimişi în Siberia. El vorbea o rusă aşa de frumoasă! şi noi am zis “hai să învăţăm rusă de la el”. Dar n-am mai avut timp, pentru că ne-au despărţit.
Am mai stat şi cu Puiu (Ovidiu) Cotruş (24 februarie 1926 – 12 septembrie 1977), nepotul poetului Aron Cotruş. Puiu Cotruş era studentul lui Blaga, făcuse şi filosofia, şi teologia, era critic literar, estetician, eseist. Pasiunea lui era dramaturgia lui Dostoievski. Ne-a vorbit luni întregi despre Demonii lui Dostoievski. A disecat fiecare personaj din scrierile acestuia. Tot la Aiud, am stat cu un profesor arheolog, care atâtea mi-a vorbit, încât îndrăgisem arheologia. M-a purtat prin toate erele!

- Cum erau condiţiile de detenţie?
E foarte ciudat. Pentru că dacă lui Stalin i-a fost frică de ceva, a fost mişcarea legionară şi puterea ei de renaştere. În 1945, când s-a pus problema Ce facem cu minoritatea legionară?, s-a propus să fim împrăştiaţi prin Siberia. Însă, apoi s-a decis ca legionarii să fie educaţi şi folosiţi în folosul lor. Aşa s-a născut Piteştiul, unde se făcea o reeducare prin bătaie.
Am avut ghinionul să trec prin toate.

- Şi cum aţi rezistat, totuşi? Au existat şi momente “bune” sau “salvatoare” cât aţi fost închis?
În toiul bătăilor de la Piteşti, într-o noapte, am visat-o pe Maica Domnului. Şi sigur că m-a întărit. Spre norocul meu, mâna lui Dumnezeu am simţit-o, pentru că prima fază de reeducare era când tu trebuia să spui tot ce ştii.
Ultima fază a fost:
- Mai crezi în Dumnezeu? La care, am ridicat vreo câţiva mâna.
- Domnule, mai cred.
- A, păi cu tine mai am de lucru.
Singura noastră legătură cu divinitatea era rugăciunea. Fără această rugăciune, n-am fi făcut nimic.

- Poate că rugăciunea era şi mai importantă când se apropiau sărbătorile mari, iar dvs eraţi închis.
Vă lăsau să simţiţi sărbătorile în vreun fel?
Nici vorbă! În Vinerea Mare, ne dădeau să mâncăm carne! Că ştiau că nu mâncăm. Şi dup-aia ne dădeau o zeamă chioară. Dar nu ne interesa, pentru că erau şi oameni care ţineau post negru toată săptămâna. Şi rugăciune. Cei care aveau norocul să aibă în celulă şi un preot, erau binecuvântaţi. Că asta n-au reuşit ei: să ne desprindă sufletele de Dumnezeu. Tot timpul zicea Ţurcanu: Cu tine mai am de lucru! Deoarece credinţa vă ţine legaţi de mişcarea legionară!

- Închis fiind, cum aţi ajuns să practicaţi sculptura? De la cine aţi învăţat?
În 1943 – 1944, eram la închisoarea din Alba Iulia. Ne duseseră din 1942 la Piteşti şi de acolo, ne-a transferat la Alba Iulia. Eram o puzderie de copii; vreo 5000; toţi din frăţiile de cruci. Şi, acolo aveam un mic atelier. Nişte elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc (n. 15 august 1914, în prezent părinte la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol) au venit într-o zi la mine şi m-au chemat să mă înveţe ceva. Şi aşa, mi-au pus dalta în mână. Aia muncă! De acolo, am păstrat o tavă deosebită pentru mine, nu neapărat pentru valoarea ei estetică, ci pentru cea afectivă şi pentru că a marcat începutul meu în sculptură.

- Cand v-aţi eliberat prima dată din închisoare şi ce-a urmat?
În 1956, am fost repartizat cu domiciliul forţat în Bărăgan, în satul Lăteşti. Acolo m-am căsătorit în 1957. Soţia era studentă la Iaşi şi fusese şi ea închisă 8 ani. (Dupa Bărăgan, a mai fost închisă încă 6 ani, eliberându-se doar cu câteva luni înaintea mea).
În Bărăgan am stat 2 ani şi jumătate, timp în care am făcut gospodărie, am pus flori în jurul casei, am pus zarzavaturi, am avut capră, găini, porc. Frumoasă gospodărie! Apoi am lucrat. La început ca muncitori necalificaţi, pe câmp. Strângeam baloţii cu paie rămaşi de la secerat. Apoi, am lucrat şi la contabilitate, iar în ultimul timp, făcusem o echipă de zidari. Vreo 20. Aveam un inginer constructor, un meşter zidar şi în rest, aveam preot, avocat, studenţi – toţi care ieşiseră din închisoare. Dar, lucram, şi ce făceam, făceam bine. Învăţam unii de la alţii şi bine-a fost, pentru că ne-a folosit după aceea.
De exemplu, la Aiud, mă luase plutonierul politic la ochi. Şi când venea şi întreba, care eşti meşter nu-ştiu-de-care?, eu mereu ridicam mâna şi spuneam că eu sunt. Eram de toate.
După aceea, tot la Aiud, am dat de un braşovean care făcea sobe de teracotă. El m-a învăţat şi pe mine să fac.
În 1958, ne-a arestat din nou şi ne-a dus în lagărul din Noua Culme. Acolo, ne trezea dimineaţa şi ne duceau la munci. Era de Sfântul Ilie, ţin minte şi-acum. Şi era un kilometru în faţă, ca să sapi la porumb.
Şi dacă rămânea ceva în urma ta, bâta era pe tine!
Acolo, însă, veneau din timp în timp nişte comisii de la Bucureşti. Că şi nouă au vrut să ne însceneze la început un proces. Le era frică de noi. Însă, n-au reuşit şi de la caz, la caz, veneau să ne propună să devenim informatori. Aşa au ajuns şi la mine şi un colonel mi-a spus:
- Domnule, dumneata, mai ai încă 12 ani de făcut.
- Da, dar eu ştiu că ăia au fost graţiaţi.
- Da, dar noi am anulat toate graţierile.
La care eu i-am spus:
- Domnule, eu am trecut prin atâtea, am trecut prin Piteşti, prin Gherla…şi nu pot să mă duc la camaradul meu, să-l trag de limbă şi să vin la dumneavoastră să vă spun.
Iar el mi-a spus să mă mai gândesc. A mai venit de două ori după aceea, m-a luat cu înjurături, cu ameninţări, dar eu i-am dat acelaşi răspuns.
Mi-a zis:
- Banditule, tot bandit ai rămas! Te bag în lanţ şi te trimit la Aiud!” I-am spus:”Domnule colonel, ori aici, ori la Aiud, tot detenţie e, aşa că…
Norocul meu a fost, că după luni de zile, au băgat acolo cu mine un ţăran din Moldova: nea’ Jenică. El era pietros, îndesat, iar eu o mortăciune. Şi atunci a început: Hai, bre! Mişcă-te! A început el să mă mişte şi m-a obligat să vorbesc. Şi am tot vorbit. La un moment dat mi-a spus:
- Dar, bre! Tu nu-i înjuri pe ăştia?
- Nu-i înjur.
- Vai de capu’ meu, oare n-oi fi legionar!
- Ba da, nea’ Jenică! Stai să-ţi povestesc.
Şi săptămâni de-a rândul, i-am tot povestit: ce vrea mişcarea, de ce ne urăsc atât. Pentru că le-am furat studenţii şi muncitorii, care au vrut să devină astfel zidari de veacuri viitoare, adică să fie stăpâni pe munca lor, pe pământul lor. Şi i-am tot povestit lui nea’ Jenică, de uitasem de tot. El m-a îngrijit, m-a spălat, mi-a luat picioarele şi mi le-a frecţionat, mi le-a pus în mişcare, ca până la urmă să-mi spună:
- Bre, hai să te învăţ o horă de la noi!
Tare, tare, cumsecade omul!
Dumnezeu mi l-a trimis!
Apoi, norocul nostru care a fost? Că între timp a murit Stalin, aşa că ne-au scos de acolo...

Sursa: http://www.ziaristionline.ro/

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com

Adevăratele înfrîngeri sunt renunţările la vis.

Nu dor nici luptele pierdute,

Nici rănile din piept nu dor,

Cum dor acele braţe slute

Care să lupte nu mai vor.

Cît inima în piept îţi cîntă
Ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
Cînd te ridici cu-n steag mai sus?

Înfrînt nu eşti atunci cand sîngeri,

Nici ochii cînd în lacrimi ţi-s.
Adevaratele înfrangeri

Sunt renunţările la vis.

Scris de: Cosmin ANDREI

andreicosmin1990@yahoo.com